"De ce vorba nu e zmeu...?"

„Dezleagă-mă iar în căderi abisale 
și înlănțuie-mă iar în furtuni de cuvinte și gânduri...” 
 (de la o tipă din Pitești cu care am vorbit demult pe Mirc)

Pentru mine, diferența dintre creion și stilou e clar alta decăt cea de aspect, mod de funcționare sau texură a scrisului. Mie creionul mi se pare mai uman, mai iertător. Doar pentru că vine cu o gumă de șters la celălalt capăt. Creionul, așadar, îți permite să greșești. Dacă mâzgălești foaia cu un stilou, cu greu mai scoți petele de cerneală. Pe când cu creionul, doar îl întorci, ștergi, îl întorci din nou și rescrii. Rămân urme, desigur, oricât de fin ai lucra, dar, dacă ești atent, poți face să nici nu se observe. Și oricum, nu este atâta murdărie ca atunci când întinează stiloul...

Uite... mai alaltăieri am început să scriu într-un caiet. Pagina – nouă și curată. Am luat creionul și-am scris. Un nume... aproape simplu, pe post de titlu. Și aici m-am oprit. Nu pentru că n-aș fi avut cu ce continua, aveam atâta material la dispoziție că aș fi putut umple trei caiete. Dar ceva din felul cum scrisesem eu numele ăla nu mi s-a părut corect, nu spunea ce-avem eu de dezvoltat în compunerea mea. Nu-i nimic, mi-am zis, doar e creion, se șterge. Ceea ce am și! Pagina era din nou virgină. Radiasem atât de frumos, că nimeni nu și-ar fi dat seama de corectură, nici măcar eu. 

Recunoscător creionului meu iertător, am început să scriu din nou aceleași litere. Dar atent, de data asta, să le fac mai rotunde și mai cursive. Să semene cât mai mult cu unduirea cozii unui zmeu înălțat spre soare. Povestioara mea trebuia să mângâie, să inspire caldură și vis liber încă de la primul cuvânt citit: titlul. Gata, creionul jos, să-mi privesc creația! 

Hmm... Nu mai erau aceleași greșeli, ce-i drept. Dar vedeam altele, care stricau tot. Câteva litere nu aveau noblețea pe care o căutam, altele inspirau răceală ca de marmură. Niște „cârlionți” spuneau roșu, când eu căutam albastrul... Iar mângâierea... pur și simplu nu era!

Eh, nu-i nimic, știu procedura. 

De la capăt. Pagina – aproape nouă, pentru că de data asta rămăseseră niste mici semne în urma ștersăturii. Da’ le știam doar eu, deci secretul era în siguranță. „Tre’ să fiu mai atent și cu guma”, mi-am zis, simțind parcă ce avea să se întâmple.

Următoarele câteva încercări au avut același rezultat frustrant de vizibl pe foaia deja maltratată a caietului. Iar eu mă înverșunam să scriu titlul ăla, și nu altul. Deja o parte din mine nu mai credea în poveste, prea multe piedici într-un singur nume... nu foarte complicat! Din guma creionului mai era doar jumate și din noapte mai nimic, când am hotărât, pe deplin neîmplinit, s-o las pe mâine...

„Mâine” a fost o zi cruntă! Cu fiecare rescriere, apăreau alte și alte greșeli, sau mai bine spus lipsuri, și, culmea, în locuri unde cu câteva încercări mai-nainte mi se păruse perfect. Spre finalul serii mi-era tot mai clar că nu ăsta-i numele cu care să-mi încep eu povestea. Dezamăgit, m-am lăsat pradă unui somn anevoios, semi-conștient, cu vise ciudate întrerupte de gânduri si amintiri nepovestite... și care, din păcate, așa urma să rămână. 

Azi vrusei să-i mai dau o ultimă șansă. Numelui. Și-l scrisei din nou. Și tot „departe” imi ieși. Ba mai mult, se văd și urmele a zeci de ștersături. 

  

Așa că întorsei pagina. 

...și nu mai scrisei nimic.