miercuri, 4 ianuarie 2017

Cât trăiește, ... omu' bea apă.


"I believed in you confusion, you're so completely torn
It must have been that yesterday was the day that I was born" 
                                       (Duncan Sheik - "Barely Breathing")


Demult, am găsit într-un gram, o sămânță. Nu era prima pe care o găseam, dar pe-asta, nu știu de ce, m-am hotărât să încerc să o cresc. M-am documentat, am citit pe net cum se face, am aplicat toate sfaturile date de specialiști în astfel de cultură… După ce-am ținut-o câteva zile între șervețele udate, am plantat-o cu grijă într-o glastră cu pământ cumpărat de la florărie. Și, bucurie maxima: câteva zile mai târziu, a scos căpuțul afară. Un firicel timid, verde-proaspăt, cu care mă și vedeam împărțind momente sublime de feerie pinkfloydiană. Și a crescut firicelul, ajunsese la vreo 5-6 centimetri, deja avea o frunzuliță promițătoare. Iar eu aveam grijă să nu îi lipsească nimic, apă, lumină, căldură. Ar fi putut fi perfect. Doar că al 7-lea centimetru n-a mai fost atins. Într-o zi mi-am găsit viitoarea sursă de bucurii ilegale, pleoștită. I-am pus apă, i-am schimbat locul, tot degeaba. Când sfârșitul mi-a fost clar, am scos glastra-mormânt pe balcon și acolo a rămas până m-am mutat din apartamentul ăla.

Au trecut ani și se pare că Universul mă vede mai crescut, pentru că îmi oferă aceeași situație, dar la alt nivel.
Mă trezesc într-o zi cu o înțepătură în piept. Mă lovise o sămânță. M-am mirat că reușise sa treacă și de vestă, și de geaca de piele, iar acum stătea agățată de tricoul meu. Știam că în mine e greu să se dezvolte, dar speranța că ar putea fi un cactus care să prindă rădăcini în deșertul din mine și, din când în când, să mi-l înflorească minunat… Am ajutat-o să se planteze.
Începusem iar să visez frumos, ne vedeam înfruntând împreună toate furtunile de nisip și seceta, dar și bucurându-ne de fiecare picătură de ploaie…
Și a răsărit. Nu părea a fi cactus, dar ceva-ceva tot era, și mă minunam de musafirul neanunțat. Mă făcea să simt viață în imensitatea mea stearpă. Iar de data asta a trecut și de pragul critic al celor șapte centimetri. Creștea mult, creștea repede și în fiecare zi cerea apă.
Multă apă.
Și i-am dat. I-am dat toată apa mea, i-am arătat cele mai adânci izvoare ale mele și i-am zis să-și infigă acolo rădăcinile și să bea. Să bea și să crească. Să fie punct de reper, chiar loc de pelerinaj pentru oricine s-ar aventura prin pustiul din mine.
Eh… 
I-o fi fost greu să sape... Sau n-a știut. Sau nu a vrut. Sau… n-a simțit.
Cert este că s-a mulțumit cu puținul ce-l aveam la-ndemână, la suprafață. Și, mai mult: în loc să fotosintetizeze, în loc să bea ca să crească, planta asta plângea. Apa mea devenea… lacrimi.
Copacul vieții mele era o salcie!
Și oricâtă apa i-aș fi dat, tot în plânset o transforma. Și oricât i-aș fi arătat soarele sus pe cer, crengile salciei mele căutau tot spre un râu care să-și curgă, impasibil, mâlul la vale.

Până la urmă, am lăsat-o să își caute râul dorit și se adape din el.
Și probabil încă mai plânge lacrimi mâloase.

Păcat.
Păcat că viața bate visul.
Că, să fim serioși, cine-a mai văzut salcie în mijlocul unui deșert?


duminică, 21 august 2016

#tevoigasi


Am privit într-o picătură de rouă
Și am crezut că te-am găsit.
Acolo.
Pură. Fragedă. Perfect de rotundă.
Și mă mai și oglindeai.
Dar a venit Soarele dup-amiezii
Și mi te-a uscat.

Am privit într-o noapte
Cerul.
Și erai în stele. Și în planete. Și in praful dintre ele.
Bucăți din tine veneau spre mine arzând feeric.
Și eu mă minunam.
Și eu îmi doream.
Atât de mult îmi doream să nu îmi mai doresc nimic!
Dar a răsărit Soarele 
Și mi te-a luminat.

În ochi de oameni am privit,
Căutându-te.
Am gasit orice altceva,
În special frici.
Multe frici.
De frică să nu-i usuce cu căldura lui Soarele, ca pe rouă,
Sau să nu-i lumineze, ca pe cer, cu razele lui,
Oamenii fricoși au inventat umbre
Și ochelari cât mai fumurii,
Care le ascund ochii
Și privirile temătoare.
Și am renunțat la a te mai căuta în
Oameni.

Of...

Sunt obosit.
Îmi trag un pic sufletul
Pe piatra asta
Și plec iar să te caut.
Nu știu unde.
Că nici în materie,
Nici în cuget
Pare ca nu ești...

Dar eu tot o să te mai caut.
Și te voi găsi!

marți, 9 august 2016

Visând



Să fiu eu oare timpul tău?
Iar eu trecând, tu să înveți
Că-n viață nu-i nimic mai rău
Decât să-ți tot ridici pereți?

Să fiu eu soare? Luminându-ți
Nopți imense de pustiu
Să poti vedea și înțelege
Culorile din tot ce-i viu?

Să fiu eu oare tu, și-n tine
Să te încrezi, să te arunci
Cu ochii-nchiși în nebunia-ți
Liberatoare din porunci?

Mă-ntreb... Și mă visez în tot
Ce te compune, strop cu strop.
Esență-aș vrea să fiu, de tine...
Dar viața pare-a-avea alt scop.


vineri, 9 ianuarie 2015

1%



"Some outlaw motorcycle clubs can be distinguished by a 1% patch worn on the colors. This is claimed to be a reference to a comment made by the American Motorcyclist Association (AMA) in which they stated that 99% of motorcyclists were law-abiding citizens, implying that the last one percent were outlaws." (de pe Wikipedia)


Voltaire, că tot i-a fost rostit numele în ultimele zile, împărțea clericii catolici în fanatici și șarlatani.
Dar nu numai catolicismul, ci orice credință, orice religie, orice cult de orice fel, de la credințe milenare până la găștile de cartier sau huliganii din galeriile echipelor de fotbat, se bazează doar pe fanatici și șarlatani pentru a prolifera, scopul lor fiind de a-i atrage și a-i controla pe oamenii „neutri”. Ei reprezintă un mic procent din societate, dar sunt foarte vehemenți și nu ezită nici o clipă să se îndepărteze de la calea de mijloc, cea corectă. Pentru a-și impune crezul extremist, șarlatanii îi folosesc pe fanatici în diverse scopuri, la diverse misiuni. Fanaticii sunt ăia pe care îi vezi mereu în linia întâi și pe prima pagină a ziarelor. Șarlatanii știu mai bine să se ferească de gloanțe și procentul victimelor din rândurile lor este mult mai mic. Fanaticii mor, de cele mai multe ori, „pe altarul credinței” și sunt răsplătiți post-mortem cu titlul de „martir”. Și imaginea lor, căci se creează automat un brand din numele, povestea și sacrificiul martirului respectiv, este speculată fără vreo remușcare de către șarlatani pentru a-și impune agenda și a atrage prozeliți.
Oricând este nevoie de carne de tun.

Deși, mai mult ca oricând, acum, în secolul 21, majoritatea oamenilor sunt pașnici, civilizați și cu un comportament „creștinesc”, chiar dacă n-au deschis în viața lor o biblie. Nu era permis să omori un semen nici înainte să inventeze Moise poruncile „divine”. Legile astea funcționau cu mult înaintea gravării lor pe tăblițe de piatră și sunt deja câteva mii de ani în care ele ne-au ghidat existența. Am căpătat, dacă nu-l aveam deja, un simț al dreptății întipărit adânc în ADN. Și știm ce e bine și ce e rău.

Însă o parte din oameni sunt antrenați să ocolească aceste bariere în calea răului pe care natura le-a pus în sistemul nostru de operare. 
Ei sunt șarlatanii și fanaticii extremiști.

***

S-a vorbit și se va vorbi încă multă vreme despre noul „9/11”. Flama i-a prins pe mulți oameni care simt nevoia să înjure semeni, să-i condamne în gura mare, să arunce cu noroi într-o comunitate de un miliard și ceva, doar din cauza unor criminali cretini și imbecili care merită, pe bună dreptate, să fie arși pe rug!

Însă dreptatea, ca de obicei, cred că este undeva la mijloc. Și poate că ar fi fost mai potrivit să scriu articolul ăsta peste două luni, nu acum când ori ești „Charlie”, ori ești „Șarlă”, și foarte mulți oameni își trâmbițează credința în libertatea de exprimare desconsiderându-i pe cei care au o alta părere decât a lor!

***

Mai țineți minte cazul cu dresorul de tigrii care își băga capul în gura pisicuței de 200 de kile, și animalul a răbufnit, a închis maxilarul și l-a omorât? Bineînțeles, tigrul a fost de vină și l-au „adormit". Mai știți de nenea ăla mâncat de urs? Care a oprit pe marginea drumului în mijlocul pădurii și s-a dus să mângâie animalul sălbatic? În mijlocul pădurii?!? Și-atunci tot ursu' era „turbat” și s-au constituit echipe de vânători care l-au omorât.
Înțelegeți unde bat?

Acum, să iei fără noimă o viață, indiferent cărui regn aparține, este cea mai odioasă chestie pe care poți s-o faci. Ce-au făcut teroriștii-cu-mitraliere este inacceptabil! Un om rațional n-are cum să fie de acord cu o crimă, indiferent împotriva cui sau a ce! Și, dacă ar fi după mine, aș aplica eu câteva metode (foarte sadice) prin care să elimin astfel de exemplare din societate. Munca silnică în folosul comunității li s-ar părea o binecuvântare!

Pe de altă parte, să te declari „civilizat” și „tolerant” și „luptător pentru libertate”, în timp ce tu, cu bună știință, încalci principiul de bază al libertății – "libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta!" – ești un la fel de fanatic terorist!
Doar că ai un creion în loc de pușcă și o armată mai puternică în spate.
Și îmi pare rău că alți fanatici te-au ajuns și te-au taxat, poate, prea scump. Pentru că, repet, orice formă de viață ar trebui să fie sacră. Dar tu ai terfelit cu bună știință un simbol care, pentru tine, este gol și absurd, dar pentru alți vreun miliard și ceva de oameni, este cu adevărat important. Ei sunt născuți și formați în această credință, cu acest sistem de valori. Și libertatea ta de a lua în derâdere o religie nu e cu nimic mai presus decât libertatea lor de a venera simbolurile și ideile acelei religii. Chiar dacă ție ți se pare normal să ai liber la miștouri despre un profet –  trimis al unui dumnezeu cu o poveste tâmpită, DATORIA ta de adept al Libertății este să accepti acești oameni, cu credința lor idioată (din punctul tău de vedere) cu tot și să le respecți simbolurile! Sau, dacă vrei să le faci un bine (din nou, din punctul tău de vedere), mergi mai departe și dezvăluie-le părerea ta despre Adevăr, dar într-un mod constructiv și numai în scopul luminării minților lor medievale. Nicidecum luându-le în derâdere credința. Pentru că astfel nu ești cu nimic mai breaz decât extremiștii lor.

***

Puteai să faci toate astea. Și tu ai ales să-i umilești!

Din păcate nu trăim în lumea perfectă din mintea mea, ci într-o realitate bolnavă. Al cărei cancer sunteți voi, fanaticii și șarlatanii, care vă folosiți de simboluri și concepte și ideologii bolnave sau intenționat prost interpretate, pentru a vă depăși condiția de minoritari, de oameni marunți nedemni nici măcar de dispreț.

Și noi, cei 99%, suferim, pentru că nu suntem ca voi. Pentru că noi știm mai bine decât să luăm o pușcă în mână sau să irosim aiurea grafitul unui creion.

Au murit doi polițiști. O să spuneți că ei își asumaseră riscul meseriei când s-au angajat. Așa e. Dar, dacă nu existau fanaticii în numele unei libertăți prost aplicate care să necesite protecție 24/7, poate oamenii ăștia, polițiștii, s-ar fi aflat în altă parte, făcând lucruri chiar importante pentru comunitatea pariziană, iar seara ar fi ajuns acasă, la familiile lor sau la o bere cu prietenii.

Cred că e mult mai important, Charlie, să poți să mâzgălești tu chestii. 
E mult mai importantă, Charlie, libertatea ta de a provoca alți fanatici idioți și cretini ca și tine, decât viața unui om. Libertatea ta de exprimare, Chalie, este mai presus decât durerea cu care acum o mamă își plânge fiul omorât aiurea dar la datorie. Satira ta, Chalie, este „nevinovată” și are întâietate în fața unei familii distruse acum.
Bravo, Charlie, ești erou! Ești primul mare martir al secolului 21! 
Polițiștii ăia vor avea, probabil, o placă de marmură în secție, iar familiile lor vor fi despagubite cu niste hartii de plastic, o decorație și un steag.

Dar tu, tu, Charlie, tu vei avea statuie  pe altarul „Libertății de expresie”!

Vor avea grijă șarlatanii de asta!

Vei fi nemuritor, Charlie! Nu-i așa că-i minunat?

Sper doar să existe o viață de apoi unde să îi întâlniți și să îi priviți, voi, fanaticii cu creion și pușcă, în ochi pe oamenii nevinovați căzuți victime colaterale în confruntarea voastră idioată! Măcar atunci sper că veți primi și veți întelege lecția despre libertate la care ați chiulit, aici, pe Pământ.


miercuri, 24 septembrie 2014

„La vremuri noi, tot noi!”


Fii profesionist, ce dracu'!
 

Mi se face scârbă când văd exemplare de homo erectus cu pretenție de sapiens renegându-și singura trăsătură care-i diferențiază de maimuțe - gândirea umană. 

Și nu, nu mă refer la maneliștii țopârlani, la pițipoancele cu creierul neted, la analfabeții care au învățat să citească doar mărul de pe-un telefon sau virgula de pe niște haine, la împuțiții găinari învârtitori de combinații mărunte, la îngălații consumatori de alcool prost și mici pe malu' gârlei, la logănari, la botoxate, și lista o puteți completa voi. 
Nu. 
Mă refer la ăia care cât-de-cât au făcut o școală, superioară, au mai deschis o carte, le-a tremurat poponețul la un examen de licență... Ăia de le spune lumea „'telectuali și se uită babele în gura lor, că-s domni citiți... Ăia care ar trebui să gândească. Și n-o fac. Ăia care știu doar să înjure, să critice un -ism, dar nu l-au verificat, nu l-au gândit și iau de bune toate etichetele malițios puse de reprezentanții la fel de inculți și rău-voitori ai altui -ism. Ăia care nu sunt în stare, deși, repet, ar trebui, să vadă dincolo de burțile lor și se complac să creadă orbește într-o idee de falsă libertate pe care (nici macar n-)au învățat-o mot-a-mot în școală. Posesori inutili de materie cenușie, ei sunt cei care ar trebui să facă pasul cel mare către Omul Nou, dar rămân ancorați într-un neanderthalism îmbâcsit. 

Ei, ipocriții care propovăduiesc doctrine, necunoscând produsul, vând de fapt doar ambalajul, iar numele liberal, social, democrat nu mai au nimic în comun cu ideologiile originale.  

Voltaire împărțea adepții unei credințe în fanatici și șarlatani. Ăștia nu sunt șarlatani, că nu ar avea vreme de pierdut înjurând în virtual... Și nici fanatici nu sunt, că nu-i văd eu murid pentru o cauză. Da' le place și lor să schelălăie, să joace călușu' într-o baltă cu noroi și să îi împroaște și pe cei din jur.

Ei, parveniții ăștia, fariseii fără coaie sunt adevărata boală a societății, nu țopârlanii. Pentru că ei ȘTIU cum ar trebui să se comporte, ce-ar trebui să facă, și totuși ALEG manelismul. Ei ar putea fi schimbarea, s-au investit resurse în ei pentru asta, și totuși refuză să gândească mai departe de zona lor de confort. Din lene sau rea-voință. Iar rezultatul e lipsa de profesionalism a omului intelectual.

Care îmi provoacă scârbă!

***

Din fericire însă, mai există, puțini, ce-i drept, și Oameni. Pe unul l-am cunoscut într-o dimineață, după un concert, în Vamă. Și de-atunci mă mai bucur din când în cănd re-citindu-i poezia asta:



Oceanul și Farul

În farul de aur, de Vodă zidit
Să-mpartă mulțimii lumina științei,
Un murmur răzbate, de gând negândit,
Facând să-nfioare lăuntrul ființei.

Covoare de aur se-aștern înspre noi.
Brodate modele de slove-nțelepte
Ne spun că urcând zeci de ani, mii de trepte,
Desigur ajunge-vom nobili eroi
Ai firii deștepte.

Dar murmurul farului cântă ascuns
Iar cei care știu auzí înțelesuri
Se-ndoaie că-n far ei găsi-vor răspuns,
În slove de aur și-n limpede versuri.

Se-ndreaptă atunci spre fereastra din far
Și-afară privesc, iar afară, în noapte,
Oceanul răsfrânge și tremură-n șoapte
Luciri de-adevăruri, frânturi de neclar,
Visări de nemoarte.



vineri, 18 aprilie 2014

Din poezia Egiptului faraonic


Începutul cântecelor de mare desfătare a inimii
(Papyrus Chester Beatty, 1, C 1-5)

VII
(vorbește îndrăgostitul)

De șapte zile nu-mi văd surioara
Și boala-n trupul meu s-a furișat.
Picioarele abia mi le urnesc,
De mine însumi nu mai știu nimic!

Vin pricepuții vraci la căpătâiul meu,
Dar inima nu-și află în leacuri alinarea.
Nu știu nici vrăjitorii să mă tămăduiască,
Cum oare să-mi cunoască aceștia beteșugul?

De-mi spune unul: Iat-o! - înviez.
Doar numele-i mă poate ridica.
Și solii ei în veșnic du-te-vino
Sunt singurii care mă mai țin în viață.

Ca surioara mea nu-i leac mai bun pe lume:
Întrece tot mormanul de rețete.
Sosirea ei e ca un talisman:
Cum o zăresc, mă și-nsănătoșesc.

Când ea clipește, trupul mi-e mai tânăr;
Când glăsuiește, iată-mă puternic;
Când ea mă-mbrățișează, răul piere...
Dar vai, m-a părăsit de șapte zile!...

 

miercuri, 9 aprilie 2014

3.141592653589793238462643383279502...



"And I am you and what I see is me..."
                             (Pink Floyd - "Echoes")


– Spune-mi ce visezi! îl întrebă Ea – „Vorbitoarea cu Zânele”. Spune-mi ce visezi! Spune-mi ce visezi! Spune-mi ce visezi! îi mai repetă de câteva ori, cu glasul ei jucăuș.
– Ce importanță are? răspunse El – „Materialistul”.
– Ești ceea ce visezi, îi spuse Ea, zâmbindu-i cu toată ființa.
– Și dacă am doar coșmaruri, înseamnă că sunt doar un coșmar…?
– Nu, dragule, nicidecum. Uite, hai să îți arăt ceva!...

Și îl luă de mână și-l duse în „templul” ei. El o urmă, circumspect, nu prea înțelegea ce voia ea să-i demonstreze, dar îi zâmbise frumos, îl luase hotărât de mână și-l conducea spre… ceva. Și între timp el putea să-i mai admire, din spate, formele, fără ca ea să se prindă…

Se așezară comod pe pernele moi. Ea îi luă mâinile în ale ei. El, deja vrăjit, o asculta, ca un copil îndrăgostit de învățătoare.
Făcea tot ce-i spunea ea. Închise ochii când i se ceru. Apoi începu să se relaxeze și să-și tacă, rând pe rând, gândurile care-i faceau gălăgie prin minte.
– Hmm!… Interesant!…gândi și zâmbea, descoperind bucuros cum poate să își dreseze mintea. După nu foarte mult timp se surprinse auzind doar liniște. O liniște adâncă, învăluitoare, de culoarea vântului pătat din când în când cu sunete diafane, printre care distingea foarte clar respirația ei regulată.

Și-atunci făcu ceva de așteptat pentru el: deschise ochii. Voia să o vadă așa cum doar o intuise. Și, într-adevăr, ce priveliște îi mângâia retina! Ea era un monument de liniște, cu părul ei despletit și hainele lejere, părea că admiră și se bucură, cu ochii închiși, de toată frumusețea Adevarului. El era fericit că o vede așa luminoasă, radiind căldură și pace. Cu greu își reținu primul impuls de a o lua în brațe să o trezească cu un sărut, și, tocmai când se felicita că are răbdare să nu strice această icoană perfectă, își dădu seama că și ea îl privea, la rându-i.

Îl privea, dar ochii ei erau cu totul altceva decât ce-i fusese lui dat să vadă până atunci. Negri și mari, complet negri, adânci și lucioși. Înspăimântător de negri și de adânci. El nici nu apucă să-și revină din spaimă, că ea deschise gura. O gură la fel de neagră și înspăimântătoare ca și ochii. Iar gura ei se făcea din ce în ce mai mare, aproape cât toată fața, cât tot capul. Și venea spre el să-l înghită. El avu doar timp să încerce o zbatere zadarnică, dar care nu putea nici măcar să amâne inevitabilul. Era devorat de ceea ce, cu puțin timp înainte, îi provocase cea mai sinceră bucurie. Îi era frică și nu înțelegea cum, de ce i se întâmplă tocmai lui să întâlnească cel mai întunecat monstru deghizat în cea mai frumoasă femeie, care să-i aducă pieirea. O ura și o blestema pe ființa care-l atrăsese într-o așa cursă a morții.

Și totuși, nu-și putea explica cum de încă mai gândește, cum de încă mai simte…Poate nu era mort, totuși…Se liniști o clipa, cât să își poată reanaliza situația și descoperi că se afla în mijlocul unui întuneric absolut, păstos, care-i pătrundea în fiecare molecula. Încercă să se pipaie, să-și regăsească forma pe care o avea cu ceva timp în urmă, dar tot ce descoperea era doar întuneric. Întuneric perfect, de un negru perfect, ca ochii și gura care-l înghițiseră. Părea ireal, dar acum asta era El: întuneric. Trebuia să accepte noua lui stare. Și începu să-și exploreze împrejurimile, plecând de la această premisă. Și învăță, încet-încet, că El – „Întuneric” plutea într-o mare de lumină. Lumina caldă, liniștitoare, care îl învăluia de pretutindeni și în mijlocul căreia începea să învețe că îi este locul. Se regăsea într-un nou „acasă”. Lumina asta îi va fi de-acum… TOT!

                                                             ***

Ea îi ținea liniștită mâinile într-ale ei și incerca sa-l calmeze, făcându-l atent doar la respirația ei regulată. Și când simți că este momentul să facă pasul, deschise ochii și-l văzu așa cum nimeni nu-l mai văzuse până atunci. El era o revărsare de lumina pură, imaculată, care venea amenințător peste ea. Dar ea, în loc să se sperie, se lăsă înecată de lumină, se lăsă pătrunsă prin fiecare moleculă de acest ceva atât de ireal de liber și curat, și îmbrățișă transformarea ființei „Vorbitoare cu zânele” în Ea – „Lumina”. Și, fără să piardă multe clipe, plecă să cunoască ce e dincolo de ea.

Acolo găsi întunericul absolut, păstos, în mijlocul căruia se simțea mai în siguranță, mai dorită, mai necesară, mai… Firesc, decât se simțise vreodată. Și era pătrunsă din toate părțile de acest întuneric, dar nu se simțea nicidecum limitată, dimpotrivă, putea să zburde nestingherită prin el, să își ducă jocul în cele mai îndepărtate regiuni ale lui, să îl lumineze, să-l coloreze, să-i dăruiască toată esența ei.

                                                             ***

Au devenit foarte buni la jocul împreună. Nu aveau nevoie de cuvinte, se simțeau. Transferul de gânduri și trăiri era instantaneu. În sinceritatea asta absolută, pură, au înțeles că el, știind regulile, a hotărât să le încalce, și a deschis ochii. Ea habar n-avea despre reguli, n-o interesaseră niciodată, dar a simțit când trebuie să deschidă la rândul ei ochii. Și s-au privit, oglindindu-se. Și s-au consumat. S-au inundat. S-au transformat. S-au re-creat. Și au existat așa, completându-se și contopindu-se, până când…

                                                             ***

…la un momentdat, Soarele devine supernovă și explodează, împrăștiind miliarde de miliarde de particule peste ei…

Particule care parcă le intră în ochi...

Ei încep să clipească tot mai des și sfârșesc prin a deschide ochii.

Sunt față în față, El – „Materialistul” și Ea – „Vorbitoarea cu zânele”.
– Spune-mi ce visezi! Spune-mi ce visezi! îl întreabă de câteva ori cu glasul ei jucăuș.
– Hai să îți arăt! zice el zâmbind și, luând-o de mână, o conduce hotărât către…