"De ce vorba nu e zmeu...?"

„Dezleagă-mă iar în căderi abisale 
și înlănțuie-mă iar în furtuni de cuvinte și gânduri...” 
 (de la o tipă din Pitești cu care am vorbit demult pe Mirc)

Pentru mine, diferența dintre creion și stilou e clar alta decăt cea de aspect, mod de funcționare sau texură a scrisului. Mie creionul mi se pare mai uman, mai iertător. Doar pentru că vine cu o gumă de șters la celălalt capăt. Creionul, așadar, îți permite să greșești. Dacă mâzgălești foaia cu un stilou, cu greu mai scoți petele de cerneală. Pe când cu creionul, doar îl întorci, ștergi, îl întorci din nou și rescrii. Rămân urme, desigur, oricât de fin ai lucra, dar, dacă ești atent, poți face să nici nu se observe. Și oricum, nu este atâta murdărie ca atunci când întinează stiloul...

Uite... mai alaltăieri am început să scriu într-un caiet. Pagina – nouă și curată. Am luat creionul și-am scris. Un nume... aproape simplu, pe post de titlu. Și aici m-am oprit. Nu pentru că n-aș fi avut cu ce continua, aveam atâta material la dispoziție că aș fi putut umple trei caiete. Dar ceva din felul cum scrisesem eu numele ăla nu mi s-a părut corect, nu spunea ce-avem eu de dezvoltat în compunerea mea. Nu-i nimic, mi-am zis, doar e creion, se șterge. Ceea ce am și! Pagina era din nou virgină. Radiasem atât de frumos, că nimeni nu și-ar fi dat seama de corectură, nici măcar eu. 

Recunoscător creionului meu iertător, am început să scriu din nou aceleași litere. Dar atent, de data asta, să le fac mai rotunde și mai cursive. Să semene cât mai mult cu unduirea cozii unui zmeu înălțat spre soare. Povestioara mea trebuia să mângâie, să inspire caldură și vis liber încă de la primul cuvânt citit: titlul. Gata, creionul jos, să-mi privesc creația! 

Hmm... Nu mai erau aceleași greșeli, ce-i drept. Dar vedeam altele, care stricau tot. Câteva litere nu aveau noblețea pe care o căutam, altele inspirau răceală ca de marmură. Niște „cârlionți” spuneau roșu, când eu căutam albastrul... Iar mângâierea... pur și simplu nu era!

Eh, nu-i nimic, știu procedura. 

De la capăt. Pagina – aproape nouă, pentru că de data asta rămăseseră niste mici semne în urma ștersăturii. Da’ le știam doar eu, deci secretul era în siguranță. „Tre’ să fiu mai atent și cu guma”, mi-am zis, simțind parcă ce avea să se întâmple.

Următoarele câteva încercări au avut același rezultat frustrant de vizibl pe foaia deja maltratată a caietului. Iar eu mă înverșunam să scriu titlul ăla, și nu altul. Deja o parte din mine nu mai credea în poveste, prea multe piedici într-un singur nume... nu foarte complicat! Din guma creionului mai era doar jumate și din noapte mai nimic, când am hotărât, pe deplin neîmplinit, s-o las pe mâine...

„Mâine” a fost o zi cruntă! Cu fiecare rescriere, apăreau alte și alte greșeli, sau mai bine spus lipsuri, și, culmea, în locuri unde cu câteva încercări mai-nainte mi se păruse perfect. Spre finalul serii mi-era tot mai clar că nu ăsta-i numele cu care să-mi încep eu povestea. Dezamăgit, m-am lăsat pradă unui somn anevoios, semi-conștient, cu vise ciudate întrerupte de gânduri si amintiri nepovestite... și care, din păcate, așa urma să rămână. 

Azi vrusei să-i mai dau o ultimă șansă. Numelui. Și-l scrisei din nou. Și tot „departe” imi ieși. Ba mai mult, se văd și urmele a zeci de ștersături. 

  

Așa că întorsei pagina. 

...și nu mai scrisei nimic. 

"Suflet bronzat"

„Hai să ne jucam de-a Luna:

Lună – tu, și eu sunt Soare”... 

Apusurile sunt frumoase, dar, odată soarele scăpătat, parcă simți un gol în tine, o tristețe. Ceva nu mai e, care să te învăluie, să te încălzească... E ca atunci când iți conduci un om drag la gară, și vorbiți și râdeți până când pleacă trenul, după care rămai singur pe peron. Și iți ia ceva timp să te obișnuiești cu lipsa lui. De multe ori mai zăbovești acolo, fluturând o batistă, ca să lungești cât de mult posibil momentul de „împreună”, dar deja ți-e dor...

Da... apusurile sunt frumoase, dar triste. Știi că, inevitabil, te îndrepți spre noapte, când vei fi fermecat de stele – alți sori, dar atât de îndepărtați și mici – sau Lună, care nu face altceva decât să îți oglindească o mică parte din soarele tău acum apus...

Și te bucurasei atât de mult când l-ai văzut răsărind. Deși cunoșteai fenomenul, te-a surprins plăcut când parcă îți zâmbea de „bună-revedere, prieten drag!”. Și ai început să-l redescoperi, și te-ai lăsat descoperit la rândul tău... O, nebunia regăsirii matinale! „Hai să ne jucăm!... Hai!... Lună – tu, soare – eu! ... Soare – tu!... Hai!... Să ne jucăm!...” Iar apoi v-ați dezlănțuit în arșița mistuitoare de la miezul zilei. Îți plăcea ce ți se întâmplă și între razele lui te-ai lăsat cuprins de dragoste.  Da, dragoste. „Te iubesc, Soare!”, ai fi vrut să-i strigi, dar gâtul îți era uscat de la flăcările cu care el îți încingea întreg corpul. Așa că ai lepădat tot de pe tine și l-ai îmbrățișat cu fiecare centimetru de piele, l-ai strâns pe tine cât ai putut de mult și i-ai respirat dogoarea până la epuizare. O amorțeală plăcută îți ținea mintea într-un singur loc. Ai vrut să te faci una cu el și, pentru o vreme, ai reușit să vă contopiți, în toropeala de la 3-4 după-amiază, când liniștea avea miros aspru de iarbă și-n aer plutea un zumzet de cărăbuși viu colorați... Totul era atât de firesc și natural și nimic n-ai fi vrut să îți strice acest vis. Te-a trezit, totuși, din amorțeală răcoarea adusă de umbra tot mai lungă a copacilor, care prevestea implacabil apusul...

E greu să nu fii trist când vezi un apus, oricât de frumos ar fi el. Indiferent ce începe după, acum ceva se termină. Îți rămâne doar amintirea unei zile frumoase care să-ți încălzească și să-ți lumineze noaptea.

Cât de lungă îți va fi noaptea? Hai să fim serioși, care ar mai fi farmecul dacă am avea răspuns la întrebarea asta!? Teoretic, ar putea să aibă între 8 și 16 ore (+/– câteva minute), în funcție de anotimp și doar în preajma paralelei 45. Metaforic însă, o să fii mereu surprins: soarele o să-ți răsară când nici nu te aștepți! Dorește-ți să se întâmple astăzi, 21 iunie, ziua cu cel mai întarziat apus...

"El/Ea: K-1"

„M-am surprins gândindu-mă la tine. Până nu demult îmi ocupai mintea în fiecare clipă. Fiecare gest sau gând al meu era trecut prin filtrul unui dialog cu tine. Demult mai și vorbeam, ne mai spuneam chestii… ce-i drept, unele lucruri le omiteam, știind că ne-ar răni, însă ne mai alintam cu gesturi drăgălașe... și-mi plăcea, chiar dacă nu era tot ce-mi doream. N-ai știut sau n-ai vrut să îmi dai... TOT. Dar era cald și frumos la tine, acolo...

Apoi m-ai șters. Definitiv. N-am mai primit melodii frumoase care să-mi însenineze diminețile, nici mesaje  drăgălașe de noapte bună și somn pufos. Și de multe ori mi-am mușcat mâinile să nu te sun, deși aveam nevoie să te aud, pentru mine înca erai un loc... stabil. Am fost iubiți și-mi ramasesei cel mai bun prieten. Dar m-ai șters... Și te înțeleg, oarecum...

Am început să-mi preocup mintea cu alte lucruri. Încet-încet, am descoperit locuri noi cu frumuseți și caldură primitoare, unde m-am dezvățat de tine. Și-am reînvățat să iubesc, puțin câte puțin...

Tu o să rămâi o amintire. Tot mai ștearsă... Te mai activeaza din când în când o melodie „a noastra”... și atunci ȘTIU că te-am iubit!

Dar gata, s-a terminat... Încă două-trei ședințe și o să te uit definitiv. Atunci o să fiu liber. Doctorul are dreptate, tu nu trebuie să exiști. Și neurolepticele par să-și facă treaba! Interacționez tot mai des cu lumea reală, fară să-mi fii tu în minte. Mă bucur SINGUR de soare și natură, iar tu... nu! Hehehehe, sic! Și nici nu mai vorbesc cu tine atât de mult! Vezi? Deja te-am uitat! Nici nu știu cine esti, te amesteci și te contopești cu celelalte personalități! Anonimatul te va înghiți! Și banalitatea va fi noua ta trăsătură definitorie! Asta meriți, după tot ce mi-ai făcut! Nenorocita dracu’! Și când mă gândesc că fără mine tu nu exiști! Curvă proastă, ce ești! Curvo, eu te-am făcut, eu te omor! Mooooooori!!!!!!!!!!!!!”

L-au găsit într-un colț al camerei plină de sânge. Era dezbrăcat complet. Se arsese cu țigara pe piept, probabil vrând  sa-i desumfle sanii falsi. Cu o cravașă îi/își lăsase urme adânci în carnea de pe coapse, de la o ultimă partidă de călăreală. Sau, cine știe...? Oricum... Nu mai avea niciun deget la mâna stângă. El era dreptaci și i-a fost mai ușor să mâniuască foarfecele de grădină cu care a mutilat-o pe „ea”... Probabil a vrut să-i taie doar inelarul, dar l-a luat valul. Și n-ar fi murit, dacă nu i-ar fi scos ochii. A vrut să o împiedice de la a mai privi pe altcineva cum îl privise pe el. S-a orbit orbind-o, și n-a vazut scaunul de care s-a împiedicat, a căzut și s-a lovit cu tâmpla de calorifer. 

Fuseseră atât de fericiți împreună... Oare a apucat să-și ceară iertare?

"Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mandre flori de aur"

Vulturul zboară lin… sub el suntem noi, miscându-ne haotic într-o pseudo-organizare imbecilă. “Inteligenții” de noi căutăm într-una libertatea. De sine. Dar și limitele. Întregului. Vrem absolutul, dar să știm până unde se întinde. Ca să aflăm ce e dincolo de el. Și cum s-a format. Ca să știm cum va sfârși.

Suntem miliarde de sosii ale lui Dumnezeu. Proaste. Dar libere. (Fals!). Doar nevoia de “mai mult” ne mobilizează. În “ferme de libertate”, oamenii cresc oameni. Extensiv și intensiv. Cuceriții sunt ameliorați, “E-uri”-ificați, docilizați (perimetrul staulului îi împlinește). Totul  pentru eficientizarea producției. Cuceritorii se înfruptă din recoltă. Au mai multă libertate. Efemeră, însă. “Culegi ce semeni” – o lecție pe care o vor învăța dureros. 

Vulturul zboară, iar sub el: McDonald’s, Coca-Cola, JTI, CIA, NATO, FMI, Bilderberg, Vatican, petrol arab, heroină afgană, khmerii roșii, gaz sarin, carteluri, AK47, Cuba ’62, Hiroshima ’45, Tien An Men ’89, Vietnam ’59-’75, apartheid, KKK, 9-11, Jack Ruby și mulți “Kevin Carter”-i.

Dar și: “Aleea tornadelor”, Krakatau, Pinatubo ‘91, Tangshan ’76, Katrina ‘05, incendii de pădure sau valuri ucigașe – “Nature’s way of saying LOL”.

Miliarde de falși Dumnezei admirăm vulturul în zborul lui și îi invidiem libertatea. Însă, privind cerul, puțini mai conștientizăm pământul. Din care bem și ne hrănim, cuceriți și cuceritori deopotrivă. Din care scoatem fier pentru tancuri, aur pentru cip-uri, petrol pentru plastic,  lemn pentru chibrituri, sau nisip pentru sticlă. 

Degeaba am inventat lupa care marește. Cu care ardem furnici. Iar furnicile ne dau clasă la organizare socială.

Cogito, ergo palpito!

Cogito, ergo palpito!
Sau, despre cauză și efect. 

Atingând coarda unei chitări, creez o mișcare, o VIBRAȚIE la o anumită frecvență. Pe care o aud, deci este undă sonoră. În același timp o văd, prin urmare este radiație de fotoni. Doza electromagnetică a chitării preia VIBRAȚIA și o transformă în curent electric (100-300 mV) care, odată ajuns în cip-ul procesorului de sunet, devine cod binar. Un amplificator ajută VIBRAȚIA – “sunet/lumină/curent electric/01101000” să ajungă la unul sau mai multe difuzoare. De aici o AUD și VĂD din nou. Ba mai mult, prin dinamica oscilației, difuzoarele imprimă aerului o mișcare pe care o percep tactil. Pielea, urechile și ochii mei transmit aceste impulsuri nervoase creierului, care interpretează VIBRAȚIA și o transformă în… gând. Sunt necesare mai puțin de 5 milisecunde pentru ca mișcarea corzii să devina pe rând ecou, fotoni, milvolți, DSP, sinapse, emoție și, de ce nu, o simplă adiere de vânt...

(publicat pe www.elnegro.ro) 

1009 2009 29

An plin de aniversări, 2009-le ăsta…

În ianuarie, E.A. Poe ar fi împlinit 200 de ani… La fel și Darwin. Doar că el s-a născut în februarie. Și Marley își rotunjește vârsta (pt mulți el n-a murit!) și i-am organizat o petrecere de ziua lui, cu cântec și balans. În iunie s-a sărbătorit și EL NEGRO… 10 ani împliniți!!! Prilej de revedere și re-cântare împreună cu oameni care au făcut parte din trupă. Ne-am readus în minte momente plăcute și am râs… Am râs și de momentele mai putin plăcute, dar pe care le-am privit acum ca întâmplări hazlii. Până la urmă, toate astea ne-au influențat în devenirea noastră artistică și umană. Ca și anii de liceu. Nici nu știu când a trecut timpul. Parcă ieri cumpăram scutiri ștampilate și inventam boli (viroze respiratorii la greu…) ca să mai motivez din sutele de absențe dintr-a 12-a… Până nu m-am tuns, diriga nu m-a mai primit la orele de filosofie… Acum ne-am îmbrățișat. Și mi-a spus că e mândră de mine, pentru că mi-am urmat visul și fac ceea ce-mi place. Ne-am revăzut zilele trecute, după 10 ani. Profesori și colegi de clasă din liceu. Primii, puțin îmbătrâniți. Ultimii, mult maturizați. Parcă n-au mai existat “bisericuțele” alea… toți vorbeam împreună și ne bucuram să ne revedem. Aveam de împărtășit 10 ani de experiențe și eram totodată dornici să aflăm și despre ceilalți, ce-au făcut, ce-au văzut pe unde i-a purtat viața… A fost… caldă revederea.

Dar, ca și “aniversarul” din iunie cu EL NEGRO, întâlnirea cu colegii din liceu vine ca un moment de “tras sufletul”, nicidecum punct de cotitură. Cariera și viața ne sunt încă la început. Este, dacă vreți, ca o primă pauză de publicitate când te uiți la un film. Și ai timp acum să îți aduci lângă tine sucul și un sandwich… ți se făcuse foame în timpul primei părți, dar nu puteai să pleci din fața ecranului, pierdeai scene importante! Acum, filmul poate continua! Peste 10 ani, o noua “pauză publicitară” când, poate, o să avem nevoie să mergem la baie (lumina este deja aprinsă). Până atunci, vă mulțumesc tuturor, profesori și foști colegi deopotrivă, pentru că v-ați jucat rolul în filmul meu! Un pic din voi se regăsește în mine, cel de acum. Vă mulțumesc!

Aștept revederea și re-cântatul împreună!

Să creșteți frumoși!

NoROCK!!!

(publicat pe www.elnegro.ro)

3 A.M.

“Și…despre ce scrii? Despre cutremurul din Japonia și d-astea…?” m-a întrebat un amic pe care-l îndemnam să-mi citească spunerile virtuale… “Adică… ești actual, sau…? Dă-mi și mie un citat!” a continuat el semi-amuzant… I-am răspuns că eu scriu “ca vulturu’…” De exemplu acum: în dreapta-jos pe monitor văd ceasul care-mi afișeaza ora oficială a internetului (se updatează automat…) – 3 fix! Ca să vezi… mă iubește! Că așa se spune… La fix – te iubește. La :59 te-ar, da’ nu prea… sau la :01… Da’ la fix cu siguranță se gândește numai la tine, și ești viața ei/lui, iar dacă se întâmplă să înceapă și melodia “aia” în Winamp, atunci clar e rost de telefon în miez de noapte (că e noapte, uitai să vă spun) cu lugu-lugu romantische-gen și un “noapte bună” plin de dor, pe de-o parte, și leneș-adormit-morocănos-de-ce-dracu’-mă-suni-la-ora-asta-să-mă-trezești-pentru-tâmpenii-că-io-am-muncă-mâine-nu-s-artist-s-o-frec-în-pat-până-la-prânz-hai-pa! – de cealaltă parte. 

….Asta dacă ai pe cine să suni la 3 noaptea! Dacă n-ai, te întrebi “oare cine-o fi?” E clar că e un semn bun, ca atunci când îți țiuie o ureche (“dreapta de bine, stânga de veste…”). E :00, iar timpul internetului n-a greșit niciodată o predicție în amor. Da’ cine e “jumătatea” aia de n-are curaj să se arate direct și trimite mesaje dinastea “cu manta”, cum ar zice un stimabil coleg, gen să te uiți la ceas la fix. 3 fix! 3… cifră magică… Sfânta Treime… Trei ciobănei… “Toate lucrurile rele se întâmplă câte 3”… Hmm… Da’ dacă n-o fi de bine? Se spune că cele mai multe fenomene paranormale apar în jurul orei 3, că de fapt atunci ar fi miezul nopții, când spiritele se precipită și încep să se manifeste în diverse forme și ipostaze. Ce să mai… “Fandacsia e gata”! 

 Mirajul iubirii eterne se destramă, iar mintea îți zboară în zeci de miliarde de idei, care mai de care mai “importantă”, dar niciuna dusă până la capăt: “Io-s ateu, deci superstițiile n-ar trebui să mă afecteze!... …Totuși, ar fi fost utilă o pentagramă, să mă apere de spirite… Hehe… Da’ parcă pentagrama era cu diavolu’ & stuff… ca în “Diablo”… chiar… de când nu m-am mai jucat… “Quoth the Raven: “Nevermore””… Fain Poe... Da’ mai optimist Topârceanu… Aș vrea să scriu despre soare, ca simbol al… Încă nu pusesem spătarul la motor în iulie… …“La mulți ani, Printzesă Rotunjoară – Cea mai bilutza din…!” …Ideea e că ăla era beat la petrecere și-i dă ei cheile… Ea…  …"Poweeeerrrrr"!!!!! Hehe ăla a sărit cu Rolls-u’ în piscină! …Coloanele grecești sunt mai groase la mijloc, ca să elimine iluzia optică de subțiere… Care dracu’ era… “Drum sângeros către moarte”, în care moare Barcelona?… Sau aia era cu Micuțu’ și Porta când aveau urs… …Cică se face un film despre Brâncuși… E unu’ și despre Mandela, cu Morgan Freeman… “Awa-awa-she’s-a-good-girl-awa-awa…” …Maria Lătărețu, a compus ea “Lie, ciocârlie”… …Ce-o face mama...? …“Portocaliu cu roșu cu albastru cu verde cu mov cu alb cu roz cu maron cu negru cu kaki!” …și-un papion! Hehe Și aia nu mai schimbă și ei playlistu’…?!? Că aud tot aceleași piese la fix aceleași ore…  Fix!...  Hmm… Scrie frumos fata aia, cu patul ei plin de… Ooooffff… Mi-e dor să-ți fie dor de mine…” 

…Și tot așaaa ...și tot așa, până te ia somnu’. Te uiți la ceas: 05:00! “Ei, comedie! Cine n-are somn și mă iubește la ora asta?!?”

5/6, 7/7, 1/1, … “…sh-o kashketutza, uai!”

5 orașe în 6 zile… “And we rocked ‘em all!” Duminică ne-am simțit ciudat… mergeam acasă, nu la probe de sunet și concert. “Alunecos” drog e drumul lung!…

7 nopți, una mai albă ca alta! Înspre Cluj, de data asta, nu ne-am mai oprit la Miercurea Sibiului… Am prins două răsărituri la “Stuf”, pe plaja din “Janis”… “Niște Domni” ne-au făcut să ne simțim ca acasă, la Brașov… La Iași ni s-a deschis “Poarta” și-am intrat, cu cântec înainte! Botoșaniul ne-a dres cu țuică fiartă cu mult piper, iar Pașcaniul ne-a oferit cel mai spriț de Jidvei și “mâncari pentru tătii mofturili”. Și peste toate - oamenii, mulți întâlniți pentru prima oara, care ne-au molipsit cu bucuria lor de a ne descoperi!

1 om însă este cel mai important pentru mine. Și a venit la concertul din Brașov. Prima dată în zece ani când mă vede “la lucru” și îmi admiră “munca” pentru care el m-a format! Știu acum că nu-l dezamăgesc! “Ailoviu, Gix!”

…Incredibil câte amintiri poți aduna într-un timp atât de scurt. Iar când se amestecă printre cele vechi, devin și mai calde. O porțiune de drum stricat în care ne rupem mașinile, un oraș întortocheat din care nu știm să mai ieșim, un apus pe care aparatul foto nu-l poate cuprinde, o glumă care devine leitmotivul turneului, o fată... 2… 3… 4… o alta la care te gândești by default, pentru că a fost un loc minunat... o cameră primitoare sau un recepționer morocănos, o prăjitură făcută în casă, doar pentru noi, un banc spus de un tip haios, mahmureala continuă, combinată cu răceală și gripă, un compliment sincer, dar care o să fie atributul multor lucruri de-acum încolo, un dulce dor de ce avem acasă, sau dimpotrivă, o tristețe că ne întoarcem la “ale noastre”…

Mi-e greu să fac un clasament al amintirilor. Unele sunt intime și au conexiuni interioare doar de mine știute (“Pilgrim” e un liant plăcut între momente și stări), altele sunt “la vedere”, sau mai degrabă “la purtator”! Casca militară pe care am primit-o cadou la Pașcani o să întregească ansamblul om-motor în lunile toride care se anunță! Abia aștept să mai adun amintiri! Poate o să vi le povestesc direct… sau prin două note… sau printr-un zâmbet melalcoolic la început de “Wish You Were Here”… ;)