“Consumați! Consumați! Consumați!”

“Cimitirele-s pline de oameni de neînlocuit”

Morbid motto, dar…

…Într-o societate de consum nu-i de mirare că oamenii devin bunuri pe care ni le însușim având profundul sentiment că, de fiecare dată, plătim un preț. Pe care apoi îl calculăm în costuri de utilizare, iar mai târziu, când bunul deja achitat își pierde eficiența, îl casăm sau îl vindem SH.

„Consumatorul gândește marginal”, ne învață economiștii…

Așadar, orice om are o utilitate marginală pentru ceilalți oameni care-l consuma. Cu alte cuvinte, ești bun o perioadă, după care satisfacția pe care o provoci consumatorului de tine începe să scadă, până ajunge la zero, ba chiar, nu de puține ori, sub.

Inevitabil, asta se întâmplă de fiecare dată.

Analizând produsul „om”, am constatat însă un paradox: este singurul bun în cazul căruia excepțiile fac regula.

Omenirea, ca specie, a proliferat. De aici am putea trage concluzia că omul are o utilitate marginală destul de mare și că este consumat eficient. Nimic mai neadevărat. Sunt nenumărate exemplele în care omul-consumator dă dovadă de stupizenie și totală lipsă de eficiență în consumarea celorlalte produse, încât să elimin din start această supoziție.

Prin urmare, cum de ne-am înmulțit noi, ființe sociale consumatoare de noi înșine, contrazicând astfel regula consumatorului și a utilității marginale pe care acesta o resimte?

Prima excepție: dependența – consumatorul resimte utilitatea marginală scăzută a celui de lângă el, dar crede că nu poate trăi fără.

A doua excepție: complacerea – consumatorul devine blazat, mulțumindu-se cu nimic de la omul pe care-l consumă. Uneori se bucură regăsind mici satisfacții de moment în alte bunuri, de cele mai multe ori materiale.

A treia excepție: violul – consumatorul este obligat să „înghită” un produs împotriva voinței sale. Dacă perioada de suferință este îndelungată, poate ajunge la complacere sau dependență (vezi sindromul Stockholm).

După cum vedeți, aceste trei excepții privesc problema din partea consumatorului și de cele mai multe ori acesta trăiește, până aproape de sfârșitul ei, o viață plină de neîmpliniri, regretându-și lipsa curajului sau lenea de a-și fi schimbat mult mai devreme existența.

A patra excepție, insa, aparține produsului-om.

El are capacitatea de a-și analiza piața de desfacere, de a lua rapid măsuri adaptative pentru a-și menține locul pe piață (daca vrea asta) și de a-și elimina concurența. În consumul omului de către om încă este permis monopolul. Surprinzându-și consumatorul cu câte o schimbare, produsul-om își poate asigura o nouă utilitate marginală, câștigând astfel noi zone de interes. Rebranding-ul poate ține de la etichetă până la compoziția chimică. Orice, numai să-ți ții consumatorul interesat. Vrea chiloți? Vii cu 3 modele: cu dantelă, comestibili sau deloc. Vrea maimuțăreli? Te faci “Mowgli feat. Bozo”, ca să îți arăți multilateralitatea. Și dacă tot ești acolo, bagă și niște pisiceli, că nu strică niciodată. Vrea “Paris”? Ia-i lanterne și lanternuțe colorate feeric sau citește-i o carte de George Sand sau cântă-i “come on, baby, light my fire” (personajele Disney nu le-as prea recomanda…).

Eh, dacă aveți ceva cenușă prin mansardă, tre’ c-ați prins ideea.

Desigur, uneori o dai in bară, dar aici intervine inteligența, cu care să găsești strategia de marketing salvatoare. Să fii apa lui Bruce Lee, pisica de cade mereu în picioare. Fii orice, numai ce-ai fost nu. Dacă te încăpățânezi în consecvență, pierzi. Nici apa, cât de necesară ne este, n-a reușit să se mențină lider dominant pe piață. Variază-te! Schimbarea e binevenita, mai ales când vrei să te consume cineva și să-ți și simtă lipsa după aceea. Dacă ești atent la nevoile consumatorului, n-ai cum să ratezi. Trebuie, totuși, multă, multă voință și altruism. Fără astea, fără toată empatia de care poți da dovadă, n-ai cum să reușești. Nu când ești produsul consumat. N-ai cum. Te uită consumatorul, îl uiți și tu, și, când te pălește, așa, o aducere-aminte, ajungi să te-ntrebi “Oare cât dor mi-o duce…?”.

Răspunsu-i unul singur: “Atât cât meriți!”

Dar, dacă îți mediatizezi schimbarea, cine știe, s-ar putea să îți găsești consumatorul cu care s-o pui de-un barter. ;)

„Omnia diligam mecum porto”

„După care, puteți uita!”

Karma asta e o curvă. Abia apuci să uiți și vine să ți-o tragă, aruncându-ți în fața ochilor ditamai amintirea. Și era atat de plăcut fără… „Perfeee-ect”… Bleah! Amintirile – cea mai overrated chestie inventată vreodată! Ce nevoie am io de ele? Că, dacă țin minte, înseamnă că știu. Dacă știu, înseamnă responsabilitate. A greșelii. Or’ mie îmi place să greșesc și să n-am de ce sa dau explicații nimănui, nici măcar mie. Ca atunci când promiți cuiva că vorbiți mâine, da’ uiți… Te iei cu munca… treburi, chestii personale, mă rog, înțelegi ideea… Și nu mai vorbiți. Și vine respectiva persoană să îți reproșeze că de ce și cum de-ai uitat și cât de neimportantă e pentru tine, că tu de fapt nu dai doi bani pe oameni și bla-bla-uri dinastea bune doar să-ți fută creierii și să-ți strice ziua. Pă’ să nu-ți bagi pula-n ele amintiri?!?

Uită, frate, tot și-o să vezi ce bine e! Te întâlnești cu cineva pe stradă și-ți zice „Bă, ești bulangiu, nu mai dai și tu un semn!”. ...Poți atunci, zâmbind, să îi răspunzi sincer: „Da’ tu cine pula mea ești, mă? Că nu mai țin minte unde și cum te-am cunoscut. Cu atât mai puțin de ce ar trebui să-ți dau ție seme! Ete un „cedeaza trecerea”, ia-l și lasă-mă-n pula mea-n pace!”. (Limbajul colorat e opțional, da’ dacă tot n-o să mai ții minte, ți se rupe de ce impresie lași exemplarelor de cercopiteci neanderthalieni pe care îi întâlnești, așa că sloboadă-ți gura).

După care poți să pleci liniștit, să-ți vezi de tripu’ tău, te uiți la oameni pe stradă, îi analizezi, îi judeci, da’-i uiți în secunda următoare. Îți propusesei demult să înveți din orice vezi în jurul tău, la alții, da’ acum ștergi imediat orice urmă de ținere-minte, de parc-ai avea ADD. Îți formulezi în cap idei despre viață, cum că ar trebui să ți-o organizezi, da’ n-ai timp, căci societatea asta idioată e mereu parcă împotriva individului, a omului care ești tu, inegalitatea socială începe să te scoată din sărite, acum gândești chestii deloc zen care te-ncruntă și îți cocoșează umerii, îți pui piese ne-emo, da’ nici prea vesele, în căștile adânc înfipte-n trompa lu' Eustache și te oftici pe ăia de la Apple că n-au facut Ipod-u’ să urle și mai tare!

Că tu ai vrea să meargă „până la 11”! J

Hopaaa! Stai așa, ce e asta? O amintire? Ce-i drept, una care mă face să zâmbesc, dar, totusi, amintire?!? Cum dracu’? Că parcă uitasem TOT! Nu tu „Insula misterioasa” într-a 3-a, nu tu Bacovia și Poe în liceu, nu tu idei socialiste, fără Europe, Mr. Big, Extreme sau mai știu io ce roachenrol ascultam demult, chestii care mă defineau... Fără fețele colegilor de școală, sau de cine m-oi fi îndrăgostit pe-atunci… Ah, dragoste…? Ce e aia?!?!? Că parcă am iubit-o pe una cândva, da’ nu mai știu nici cum îi sună râsul cu care m-a cucerit sau ce îi cântam pe sub balcon într-o seară când m-a lovit un exces de romantism prostesc… Blank totul! ...Nu tu hobby-uri și fără pasiuni arzătoare care să-mi ocupe tot timpul zilei, când eu am de socializat impersonal pe net cu mii de ,,prieteni” pe care nu știu de unde să-i iau și cum de-am ajuns conectați, da’ mă amuză cu tâmpeniile pe care le postează și cu statusurile lor de agramați inculți da' cu păreri, că am și zis că o să fac odată curat prin listă… Da’ uit mereu!

Eh, și dintr-o dată, zdrang!, mă lovește amintirea cu Nigel Tufnel! Pe tine de ce dracu’ nu te-am sters? Ca să apari tu așa, când io merg pe stradă cu chitara în spate și gândurile împrăștiate, și să-mi bucuri mintea?

“But that night, I heard a band that for me redefined the word "rock and roll". I remember being knocked out by their... their exuberance, their raw power - and their

punctuality. That band was Britain's now-legendary Spinal Tap.”

Cum să nu mă înveselesc acum când ȘTIU?!? J

Știu cât am râs și la restul filmului… Pe care l-am văzut cu frate-meu… Pe care îl am tatuat pe mâna cu care cânt despre zmeie, că deh… „Ce iubesc port cu mine”!

Și uite cum încep eu, încet-încet, să îmi amintesc de ce sunt cine sunt. J

Karma asta!… O fi ea curvă, da’ e bună și mă fute cum vreau io: pe datorie!

„Se mai întâmplă...”

„Ești ceea ce faci. Și ceea ce NU faci.”

„Câteodată”. Ăsta e cuvântul!...

Nu „mereu”, nu „niciodată” sau oricare alt adverb de timp. Nici măcar vreunul din elementarele verbe „a fi”, „a face”, „a avea”. Ca să nu mai zic de pronumele personale cu care poți foarte ușor să exprimi, la o adică, „TOT”! Dintre substantive, niciunul nu mi se pare că s-ar ridica măcar pe jumătate la valoarea lui „câteodată”. S-ar apropia o idee cele care exprimă relații de rudenie sau mai speciale, sau vreunul dintre substantivele abstracte, cum ar fi „univers”, „absolut”, „totul” etc. Dar și ăstora le lipsește acel adevăr, acea realitate a ne-existenței cu care „câteodată” te lovește indiferent. Implică atât de multe acest cuvânt, lucruri pe care, de fapt, nu le spune.

De exemplu, eu: „câteodată” sunt. Exist. În mii de variante, mai des sau mai rar scoase de împrejurări la iveala, de aceea e greu sa spui că „mereu” sau „niciodată” sunt bine sau rău. Chiar și atunci când mă cadorisești cu câte un nume predicativ abstract, gen „special” sau „acolo”, eu, de fapt, tot „câteodată” sunt. Și fac ce mă reprezintă, „câteodată”. Pentru ca, în egală masură, „câteodată” să mă abțin sau să fac altceva. „Câteodată” am/n-am chef, am/n-am bani, am/n-am inspirație sau mai știu eu ce alte împliniri sau neajunsuri își aruncă lumina sau umbrele peste existența mea, strălucind-o sau, dimpotrivă, înnourând-o bacovian. Recunoaște că și TU „câteodată” simți, vrei, știi și poți. Iar „câteodată” nu.

Și poate „câteodată” realizezi ce ești, ce faci, ce ai. „Câteodată” crezi că ți-ai împlinit idealul de fericire. Care „câteodată” ți se mai schimbă. „Câteodată” uiți de unde ai plecat și rătăcești pe drumuri singuratice. 

„Câteodată” însă, ești deja „acolo”, un loc... „special” câteodată.