"I believed in you confusion, you're so completely torn
It must have been that yesterday was the day that I was born"
(Duncan Sheik - "Barely Breathing")
Demult, am găsit
într-un gram, o sămânță. Nu era prima pe care o găseam, dar pe-asta, nu știu de
ce, m-am hotărât să încerc să o cresc. M-am documentat, am citit pe net cum se
face, am aplicat toate sfaturile date de specialiști în astfel de cultură… După
ce-am ținut-o câteva zile între șervețele udate, am plantat-o cu grijă într-o
glastră cu pământ cumpărat de la florărie. Și, bucurie maxima: câteva zile mai târziu, a scos căpuțul afară. Un firicel timid, verde-proaspăt, cu care mă și
vedeam împărțind momente sublime de feerie pinkfloydiană. Și a crescut
firicelul, ajunsese la vreo 5-6 centimetri, deja avea o frunzuliță
promițătoare. Iar eu aveam grijă să nu îi lipsească nimic, apă, lumină,
căldură. Ar fi putut fi perfect. Doar că al 7-lea centimetru n-a mai fost
atins. Într-o zi mi-am găsit viitoarea sursă de bucurii ilegale, pleoștită. I-am
pus apă, i-am schimbat locul, tot degeaba. Când sfârșitul mi-a fost clar, am
scos glastra-mormânt pe balcon și acolo a rămas până m-am mutat din
apartamentul ăla.
Au trecut ani și
se pare că Universul mă vede mai crescut, pentru că îmi oferă aceeași situație,
dar la alt nivel.
Mă trezesc într-o
zi cu o înțepătură în piept. Mă lovise o sămânță. M-am mirat că reușise sa
treacă și de vestă, și de geaca de piele, iar acum stătea agățată de tricoul
meu. Știam că în mine e greu să se dezvolte, dar speranța că ar putea fi un
cactus care să prindă rădăcini în deșertul din mine și, din când în când, să
mi-l înflorească minunat… Am ajutat-o să se planteze.
Începusem iar să
visez frumos, ne vedeam înfruntând împreună toate furtunile de nisip și seceta,
dar și bucurându-ne de fiecare picătură de ploaie…
Și a răsărit. Nu părea
a fi cactus, dar ceva-ceva tot era, și mă minunam de musafirul neanunțat. Mă făcea să simt viață în imensitatea mea stearpă. Iar de data
asta a trecut și de pragul critic al celor șapte centimetri. Creștea mult, creștea repede și în fiecare zi cerea apă.
Multă apă.
Și i-am dat. I-am
dat toată apa mea, i-am arătat cele mai adânci izvoare ale mele și i-am zis
să-și infigă acolo rădăcinile și să bea. Să bea și să crească. Să fie punct de
reper, chiar loc de pelerinaj pentru oricine s-ar aventura prin pustiul din
mine.
Eh…
I-o fi fost greu
să sape... Sau n-a știut. Sau nu a vrut. Sau… n-a simțit.
Cert este că s-a
mulțumit cu puținul ce-l aveam la-ndemână, la suprafață. Și, mai mult: în loc
să fotosintetizeze, în loc să bea ca să crească, planta asta plângea. Apa mea
devenea… lacrimi.
Copacul vieții
mele era o salcie!
Și oricâtă apa
i-aș fi dat, tot în plânset o transforma. Și oricât i-aș fi arătat soarele sus
pe cer, crengile salciei mele căutau tot spre un râu care să-și curgă, impasibil, mâlul la vale.
Până la urmă, am
lăsat-o să își caute râul dorit și se adape din el.
Și probabil încă
mai plânge lacrimi mâloase.
Păcat.
Păcat că viața
bate visul.
Că, să fim serioși, cine-a
mai văzut salcie în mijlocul unui deșert?
