"Nu pune întrebări al căror răspuns nu vrei să-l afli..."
Bine, ce să fac,
uite... Am fost să mă
caut, și nu m-am găsit. Unde dracu’ m-oi fi lăsat, nu știu. Sper că nu la mama,
că e departe până la ea... Și nu cred că ajung anul ăsta să mă iau înapoi. Da’
nu, nu sunt la mama... Cu siguranță, mă aveam când am plecat de-acasă. Să
vedem... M-a dus tata la gară, deci nici la el nu-s... Oi fi prin cămin, că mi-a
plăcut să studențesc pe-acolo... Chiar, acum că mă gândesc, sunt niște momente
în care dispăream, pentru scurte perioade, da’ știam mereu unde să mă găsesc,
uneori mirosind a parfum de agronomistă, alteori duhnind a bere ieftină de la „Poartă”... Ce vremuri!... Aveam
stresuri, da’ parcă treceam mai ușor peste ele împreună, Eu cu mine. Acum,
ia-mă de unde nu-s!
M-am ascuns bine
de tot, nici eu să nu mai dau de mine. Sper să fie, totuși, un joc, ăsta. O
provocare de-a lu’ Eu, că doar mi-a plăcut Conan Doyle foarte mult când eram
mic. Altfel, ar însemna că sunt supărat pe mine, sau, și mai rău, că mi-e frică,
inclusiv de mine. Da’ de ce să-mi fie frică? Ce mi-am făcut? Rănile...? Nu sunt
de la mine... Au avut „ele” grijă...
Însă nu ne-ar fi plăcut să nu le avem, rănile. Prea le-am iubit, ca să nu
doară... Știam riscul, dar „you only live
once” ne-am spus de fiecare dată. Bruneta din Craiova, din anul întâi... Blonda
rockeriță din Agronomie – anul trei... Cealaltă rockeriță, „aia mică”, cu
cercel în buză... Apoi creața care m-a învâțat să-l ascult pe Clapton... Sau
fotomodela – care dădea atât de bine pe motor... Rrr-ita cu care avem copii
mari, fără să-i fi avut... Rogvaiva dezlânată, cea în brațele căreia am trăit
cel mai frumos apus... Toate au semnat adânc cu unghiile pe inima noastră. Și a
durut, da’ nici nu ne-ar fi plăcut altfel!
...N-am motive să-mi
fie frică, cu atât mai puțin să mă ascund de mine. Doar mi-am fost singurul
aproape când am plecat de-acasă fără să mă uit înapoi... Singuri, Eu cu mine,
am înfruntat tristețea când cei apropiați mi-au aratat efemerul unei false
prietenii... Și, de atunci, împărțim între noi povara speranței că mai există
pe lume oameni. ...Și-n final, nu mi-am fost eu singurul acolo când prieteni
m-au învățat în cel mai absurd și dureros mod lecția cruntă despre moarte? Nu doar cu
mine am plâns după poeziile rămase nescrise, pe care nu le vom cânta niciodată,
sau după drumul lung în zgomot de motoare pe care n-am apucat să-l umblăm...? Nu,
nu mi-e frică!
Înseamnă că sunt
supărat. Pe mine sau pe lume. Cunoscându-mă, cred că destul de mult din
fiecare. Dacă m-aș întâlni, să stau un pic de vorbă cu mine, știu că m-aș împăca,
aș face să-mi treacă. Doar n-ar fi prima dată. Atâta că nu-s aici. Habar n-am
pe unde umblu și nici nu dau semne că m-aș întoarce prea curând...
Hai, te salut,
mi-a parut bine! Plec să mă mai caut și prin alte universuri, mai mici, mai mari... Dacă mă vezi, doar
trimite-mă acasă, știu eu unde tre’ să ajung. Hai pa!
