sâmbătă, 26 ianuarie 2013

„Se mai întâmplă...”


„Ești ceea ce faci. Și ceea ce NU faci.”


„Câteodată”. Ăsta e cuvântul!...
Nu „mereu”, nu „niciodată” sau oricare alt adverb de timp. Nici măcar vreunul din elementarele verbe „a fi”, „a face”, „a avea”. Ca să nu mai zic de pronumele personale cu care poți foarte ușor să exprimi, la o adică, „TOT”! Dintre substantive, niciunul nu mi se pare că s-ar ridica măcar pe jumătate la valoarea lui „câteodată”. S-ar apropia o idee cele care exprimă relații de rudenie sau mai speciale, sau vreunul dintre substantivele abstracte, cum ar fi „univers”, „absolut”, „totul” etc. Dar și ăstora le lipsește acel adevăr, acea realitate a ne-existenței cu care „câteodată” te lovește indiferent. Implică atât de multe acest cuvânt, lucruri pe care, de fapt, nu le spune.

De exemplu, eu: „câteodată” sunt. Exist. În mii de variante, mai des sau mai rar scoase de împrejurări la iveala, de aceea e greu sa spui că „mereu” sau „niciodată” sunt bine sau rău. Chiar și atunci când mă cadorisești cu câte un nume predicativ abstract, gen „special” sau „acolo”, eu, de fapt, tot „câteodată” sunt. Și fac ce mă reprezintă, „câteodată”. Pentru ca, în egală masură, „câteodată” să mă abțin sau să fac altceva. „Câteodată” am/n-am chef, am/n-am bani, am/n-am inspirație sau mai știu eu ce alte împliniri sau neajunsuri își aruncă lumina sau umbrele peste existența mea, strălucind-o sau, dimpotrivă, înnourând-o bacovian. Recunoaște că și TU „câteodată” simți, vrei, știi și poți. Iar „câteodată” nu.

Și poate „câteodată” realizezi ce ești, ce faci, ce ai. „Câteodată” crezi că ți-ai împlinit idealul de fericire. Care „câteodată” ți se mai schimbă. „Câteodată” uiți de unde ai plecat și rătăcești pe drumuri singuratice. 
„Câteodată” însă, ești deja „acolo”, un loc... „special” câteodată.

Un comentariu:

  1. "Cateodata" tind sa ma trezesc la realitate.... este un mare "cateodata"... ai dreptate....

    RăspundețiȘtergere