"And I am you and what I see is me..."
(Pink Floyd - "Echoes")
– Spune-mi ce visezi! îl întrebă Ea –
„Vorbitoarea cu Zânele”. Spune-mi ce visezi! Spune-mi ce visezi! Spune-mi ce visezi! îi mai repetă de câteva ori, cu glasul ei jucăuș.
– Ce importanță are? răspunse El –
„Materialistul”.
– Ești ceea ce visezi, îi spuse Ea, zâmbindu-i cu toată ființa.
– Și dacă am doar coșmaruri, înseamnă că sunt doar un coșmar…?
– Nu, dragule, nicidecum. Uite, hai să îți arăt ceva!...
Și îl luă de mână și-l duse în
„templul”
ei. El o urmă, circumspect, nu prea înțelegea ce voia ea să-i
demonstreze, dar îi zâmbise frumos, îl luase hotărât de mână și-l
conducea spre… ceva. Și între timp el putea să-i mai admire, din spate,
formele, fără ca ea să se prindă…
Se așezară comod pe
pernele moi. Ea îi luă mâinile în ale ei. El, deja vrăjit, o asculta, ca
un copil îndrăgostit de învățătoare.
Făcea tot ce-i spunea ea.
Închise ochii când i se ceru. Apoi începu să se relaxeze și să-și tacă,
rând pe rând, gândurile care-i faceau gălăgie prin minte.
– Hmm!…
Interesant!…gândi și zâmbea, descoperind bucuros cum poate să își
dreseze mintea. După nu foarte mult timp se surprinse auzind doar
liniște. O liniște adâncă, învăluitoare, de culoarea vântului pătat din
când în când cu sunete diafane, printre care distingea foarte clar
respirația ei regulată.
Și-atunci făcu ceva de
așteptat pentru el: deschise ochii. Voia să o vadă așa cum doar o
intuise. Și, într-adevăr, ce priveliște îi mângâia retina! Ea era un
monument de liniște, cu părul ei despletit și hainele lejere, părea că
admiră și se bucură, cu ochii închiși, de toată frumusețea
Adevarului.
El era fericit că o vede așa luminoasă, radiind căldură și pace. Cu
greu își reținu primul impuls de a o lua în brațe să o trezească cu un
sărut, și, tocmai când se felicita că are răbdare să nu strice această
icoană perfectă, își dădu seama că și ea îl privea, la rându-i.
Îl
privea, dar ochii ei erau cu totul altceva decât ce-i fusese lui dat să
vadă până atunci. Negri și mari, complet negri, adânci și lucioși.
Înspăimântător de negri și de adânci. El nici nu apucă să-și revină din
spaimă, că ea deschise gura. O gură la fel de neagră și înspăimântătoare
ca și ochii. Iar gura ei se făcea din ce în ce mai mare, aproape cât
toată fața, cât tot capul. Și venea spre el să-l înghită. El avu doar
timp să încerce o zbatere zadarnică, dar care nu putea nici măcar să
amâne inevitabilul. Era devorat de ceea ce, cu puțin timp înainte, îi
provocase cea mai sinceră bucurie. Îi era frică și nu înțelegea cum, de
ce i se întâmplă tocmai lui să întâlnească cel mai întunecat monstru
deghizat în cea mai frumoasă femeie, care să-i aducă pieirea. O ura și o
blestema pe ființa care-l atrăsese într-o așa cursă a morții.
Și
totuși, nu-și putea explica cum de încă mai gândește, cum de încă mai
simte…Poate nu era mort, totuși…Se liniști o clipa, cât să își poată
reanaliza situația și descoperi că se afla în mijlocul unui întuneric
absolut, păstos, care-i pătrundea în fiecare molecula. Încercă să se
pipaie, să-și regăsească forma pe care o avea cu ceva timp în urmă, dar
tot ce descoperea era doar întuneric. Întuneric perfect, de un negru
perfect, ca ochii și gura care-l înghițiseră. Părea ireal, dar acum asta
era El: întuneric. Trebuia să accepte noua lui stare. Și începu să-și
exploreze împrejurimile, plecând de la această premisă. Și învăță,
încet-încet, că El –
„Întuneric” plutea într-o mare de lumină.
Lumina caldă, liniștitoare, care îl învăluia de pretutindeni și în
mijlocul căreia începea să învețe că îi este locul. Se regăsea într-un
nou
„acasă”. Lumina asta îi va fi de-acum… TOT!
***
Ea
îi ținea liniștită mâinile într-ale ei și incerca sa-l calmeze,
făcându-l atent doar la respirația ei regulată. Și când simți că este
momentul să facă pasul, deschise ochii și-l văzu așa cum nimeni nu-l mai
văzuse până atunci. El era o revărsare de lumina pură, imaculată, care
venea amenințător peste ea. Dar ea, în loc să se sperie, se lăsă înecată
de lumină, se lăsă pătrunsă prin fiecare moleculă de acest ceva atât de
ireal de liber și curat, și îmbrățișă transformarea ființei
„Vorbitoare cu zânele” în Ea –
„Lumina”. Și, fără să piardă multe clipe, plecă să cunoască ce e dincolo de ea.
Acolo găsi întunericul absolut, păstos, în mijlocul căruia se simțea mai în siguranță, mai dorită, mai necesară, mai…
Firesc,
decât se simțise vreodată. Și era pătrunsă din toate părțile de acest
întuneric, dar nu se simțea nicidecum limitată, dimpotrivă, putea să
zburde nestingherită prin el, să își ducă jocul în cele mai îndepărtate
regiuni ale lui, să îl lumineze, să-l coloreze, să-i dăruiască toată
esența ei.
***
Au
devenit foarte buni la jocul împreună. Nu aveau nevoie de cuvinte, se
simțeau. Transferul de gânduri și trăiri era instantaneu. În
sinceritatea asta absolută, pură, au înțeles că el, știind regulile, a
hotărât să le încalce, și a deschis ochii. Ea habar n-avea despre
reguli, n-o interesaseră niciodată, dar a simțit când trebuie să
deschidă la rândul ei ochii. Și s-au privit, oglindindu-se. Și s-au
consumat. S-au inundat. S-au transformat. S-au re-creat. Și au existat
așa, completându-se și contopindu-se, până când…
***
…la un momentdat, Soarele devine supernovă și explodează, împrăștiind miliarde de miliarde de particule peste ei…
Particule care parcă le intră în ochi...
Ei încep să clipească tot mai des și sfârșesc prin a deschide ochii.
Sunt față în față, El –
„Materialistul” și Ea –
„Vorbitoarea cu zânele”.
– Spune-mi ce visezi! Spune-mi ce visezi! îl întreabă de câteva ori cu glasul ei jucăuș.
– Hai să îți arăt! zice el zâmbind și, luând-o de mână, o conduce hotărât către…
