"And I am you and what I see is me..."
(Pink Floyd - "Echoes")
– Ce importanță are? răspunse El – „Materialistul”.
– Ești ceea ce visezi, îi spuse Ea, zâmbindu-i cu toată ființa.
– Și dacă am doar coșmaruri, înseamnă că sunt doar un coșmar…?
– Nu, dragule, nicidecum. Uite, hai să îți arăt ceva!...
Și îl luă de mână și-l duse în „templul” ei. El o urmă, circumspect, nu prea înțelegea ce voia ea să-i demonstreze, dar îi zâmbise frumos, îl luase hotărât de mână și-l conducea spre… ceva. Și între timp el putea să-i mai admire, din spate, formele, fără ca ea să se prindă…
Se așezară comod pe pernele moi. Ea îi luă mâinile în ale ei. El, deja vrăjit, o asculta, ca un copil îndrăgostit de învățătoare.
Făcea tot ce-i spunea ea. Închise ochii când i se ceru. Apoi începu să se relaxeze și să-și tacă, rând pe rând, gândurile care-i faceau gălăgie prin minte.
– Hmm!… Interesant!…gândi și zâmbea, descoperind bucuros cum poate să își dreseze mintea. După nu foarte mult timp se surprinse auzind doar liniște. O liniște adâncă, învăluitoare, de culoarea vântului pătat din când în când cu sunete diafane, printre care distingea foarte clar respirația ei regulată.
Și-atunci făcu ceva de așteptat pentru el: deschise ochii. Voia să o vadă așa cum doar o intuise. Și, într-adevăr, ce priveliște îi mângâia retina! Ea era un monument de liniște, cu părul ei despletit și hainele lejere, părea că admiră și se bucură, cu ochii închiși, de toată frumusețea Adevarului. El era fericit că o vede așa luminoasă, radiind căldură și pace. Cu greu își reținu primul impuls de a o lua în brațe să o trezească cu un sărut, și, tocmai când se felicita că are răbdare să nu strice această icoană perfectă, își dădu seama că și ea îl privea, la rându-i.
Îl privea, dar ochii ei erau cu totul altceva decât ce-i fusese lui dat să vadă până atunci. Negri și mari, complet negri, adânci și lucioși. Înspăimântător de negri și de adânci. El nici nu apucă să-și revină din spaimă, că ea deschise gura. O gură la fel de neagră și înspăimântătoare ca și ochii. Iar gura ei se făcea din ce în ce mai mare, aproape cât toată fața, cât tot capul. Și venea spre el să-l înghită. El avu doar timp să încerce o zbatere zadarnică, dar care nu putea nici măcar să amâne inevitabilul. Era devorat de ceea ce, cu puțin timp înainte, îi provocase cea mai sinceră bucurie. Îi era frică și nu înțelegea cum, de ce i se întâmplă tocmai lui să întâlnească cel mai întunecat monstru deghizat în cea mai frumoasă femeie, care să-i aducă pieirea. O ura și o blestema pe ființa care-l atrăsese într-o așa cursă a morții.
Și totuși, nu-și putea explica cum de încă mai gândește, cum de încă mai simte…Poate nu era mort, totuși…Se liniști o clipa, cât să își poată reanaliza situația și descoperi că se afla în mijlocul unui întuneric absolut, păstos, care-i pătrundea în fiecare molecula. Încercă să se pipaie, să-și regăsească forma pe care o avea cu ceva timp în urmă, dar tot ce descoperea era doar întuneric. Întuneric perfect, de un negru perfect, ca ochii și gura care-l înghițiseră. Părea ireal, dar acum asta era El: întuneric. Trebuia să accepte noua lui stare. Și începu să-și exploreze împrejurimile, plecând de la această premisă. Și învăță, încet-încet, că El – „Întuneric” plutea într-o mare de lumină. Lumina caldă, liniștitoare, care îl învăluia de pretutindeni și în mijlocul căreia începea să învețe că îi este locul. Se regăsea într-un nou „acasă”. Lumina asta îi va fi de-acum… TOT!
***
Ea îi ținea liniștită mâinile într-ale ei și incerca sa-l calmeze, făcându-l atent doar la respirația ei regulată. Și când simți că este momentul să facă pasul, deschise ochii și-l văzu așa cum nimeni nu-l mai văzuse până atunci. El era o revărsare de lumina pură, imaculată, care venea amenințător peste ea. Dar ea, în loc să se sperie, se lăsă înecată de lumină, se lăsă pătrunsă prin fiecare moleculă de acest ceva atât de ireal de liber și curat, și îmbrățișă transformarea ființei „Vorbitoare cu zânele” în Ea – „Lumina”. Și, fără să piardă multe clipe, plecă să cunoască ce e dincolo de ea.
Acolo găsi întunericul absolut, păstos, în mijlocul căruia se simțea mai în siguranță, mai dorită, mai necesară, mai… Firesc, decât se simțise vreodată. Și era pătrunsă din toate părțile de acest întuneric, dar nu se simțea nicidecum limitată, dimpotrivă, putea să zburde nestingherită prin el, să își ducă jocul în cele mai îndepărtate regiuni ale lui, să îl lumineze, să-l coloreze, să-i dăruiască toată esența ei.
***
Au devenit foarte buni la jocul împreună. Nu aveau nevoie de cuvinte, se simțeau. Transferul de gânduri și trăiri era instantaneu. În sinceritatea asta absolută, pură, au înțeles că el, știind regulile, a hotărât să le încalce, și a deschis ochii. Ea habar n-avea despre reguli, n-o interesaseră niciodată, dar a simțit când trebuie să deschidă la rândul ei ochii. Și s-au privit, oglindindu-se. Și s-au consumat. S-au inundat. S-au transformat. S-au re-creat. Și au existat așa, completându-se și contopindu-se, până când…
***
…la un momentdat, Soarele devine supernovă și explodează, împrăștiind miliarde de miliarde de particule peste ei…
Particule care parcă le intră în ochi...
Ei încep să clipească tot mai des și sfârșesc prin a deschide ochii.
Sunt față în față, El – „Materialistul” și Ea – „Vorbitoarea cu zânele”.
– Spune-mi ce visezi! Spune-mi ce visezi! îl întreabă de câteva ori cu glasul ei jucăuș.
– Hai să îți arăt! zice el zâmbind și, luând-o de mână, o conduce hotărât către…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu