Din poezia Egiptului faraonic

Începutul cântecelor de mare desfătare a inimii

(Papyrus Chester Beatty, 1, C 1-5)

VII

(vorbește îndrăgostitul)

De șapte zile nu-mi văd „surioara”

Și boala-n trupul meu s-a furișat.

Picioarele abia mi le urnesc,

De mine însumi nu mai știu nimic!

Vin pricepuții vraci la căpătâiul meu,

Dar inima nu-și află în leacuri alinarea.

Nu știu nici vrăjitorii să mă tămăduiască,

Cum oare să-mi cunoască aceștia beteșugul?

De-mi spune unul: „Iat-o!” - înviez.

Doar numele-i mă poate ridica.

Și solii ei în veșnic du-te-vino

Sunt singurii care mă mai țin în viață.

Ca „surioara” mea nu-i leac mai bun pe lume:

Întrece tot mormanul de rețete.

Sosirea ei e ca un talisman:

Cum o zăresc, mă și-nsănătoșesc.

Când ea clipește, trupul mi-e mai tânăr;

Când glăsuiește, iată-mă puternic;

Când ea mă-mbrățișează, răul piere...

Dar vai, m-a părăsit de șapte zile!...