„La vremuri noi, tot noi!”

„Fii profesionist, ce dracu'!”
 

Mi se face scârbă când văd exemplare de homo erectus cu pretenție de sapiens renegându-și singura trăsătură care-i diferențiază de maimuțe - gândirea umană. 

Și nu, nu mă refer la maneliștii țopârlani, la pițipoancele cu creierul neted, la analfabeții care au învățat să citească doar mărul de pe-un telefon sau virgula de pe niște haine, la împuțiții găinari învârtitori de combinații mărunte, la îngălații consumatori de alcool prost și mici pe malu' gârlei, la logănari, la botoxate, și lista o puteți completa voi. 
Nu. 
Mă refer la ăia care cât-de-cât au făcut o școală, superioară, au mai deschis o carte, le-a tremurat poponețul la un examen de licență... Ăia de le spune lumea „'telectuali” și se uită babele în gura lor, că-s „domni citiți”... Ăia care ar trebui să gândească. Și n-o fac. Ăia care știu doar să înjure, să critice un „-ism”, dar nu l-au verificat, nu l-au gândit și iau de bune toate etichetele malițios puse de reprezentanții la fel de inculți și rău-voitori ai altui „-ism”. Ăia care nu sunt în stare, deși, repet, ar trebui, să vadă dincolo de burțile lor și se complac să creadă orbește într-o idee de falsă libertate pe care (nici macar n-)au învățat-o mot-a-mot în școală. Posesori inutili de materie cenușie, ei sunt cei care ar trebui să facă pasul cel mare către Omul Nou, dar rămân ancorați într-un neanderthalism îmbâcsit. 

Ei, ipocriții care propovăduiesc doctrine, necunoscând produsul, vând de fapt doar ambalajul, iar numele „liberal”, „social”, „democrat” nu mai au nimic în comun cu ideologiile originale.  

Voltaire împărțea adepții unei credințe în fanatici și șarlatani. Ăștia nu sunt șarlatani, că nu ar avea vreme de pierdut înjurând în virtual... Și nici fanatici nu sunt, că nu-i văd eu murid pentru o cauză. Da' le place și lor să schelălăie, să joace călușu' într-o baltă cu noroi și să îi împroaște și pe cei din jur.

Ei, parveniții ăștia, fariseii fără coaie sunt adevărata boală a societății, nu țopârlanii. Pentru că ei ȘTIU cum ar trebui să se comporte, ce-ar trebui să facă, și totuși ALEG manelismul. Ei ar putea fi schimbarea, s-au investit resurse în ei pentru asta, și totuși refuză să gândească mai departe de zona lor de confort. Din lene sau rea-voință. Iar rezultatul e lipsa de profesionalism a omului intelectual.

Care îmi provoacă scârbă!

***

Din fericire însă, mai există, puțini, ce-i drept, și Oameni. Pe unul l-am cunoscut într-o dimineață, după un concert, în Vamă. Și de-atunci mă mai bucur din când în cănd re-citindu-i poezia asta:

Oceanul și Farul

În farul de aur, de Vodă zidit

Să-mpartă mulțimii lumina științei,

Un murmur răzbate, de gând negândit,

Facând să-nfioare lăuntrul ființei.

Covoare de aur se-aștern înspre noi.

Brodate modele de slove-nțelepte

Ne spun că urcând zeci de ani, mii de trepte,

Desigur ajunge-vom nobili eroi

Ai firii deștepte.

Dar murmurul farului cântă ascuns

Iar cei care știu auzí înțelesuri

Se-ndoaie că-n far ei găsi-vor răspuns,

În slove de aur și-n limpede versuri.

Se-ndreaptă atunci spre fereastra din far

Și-afară privesc, iar afară, în noapte,

Oceanul răsfrânge și tremură-n șoapte

Luciri de-adevăruri, frânturi de neclar,

Visări de nemoarte.