„La vremuri noi, tot noi!”

„Fii profesionist, ce dracu'!”
 

Mi se face scârbă când văd exemplare de homo erectus cu pretenție de sapiens renegându-și singura trăsătură care-i diferențiază de maimuțe - gândirea umană. 

Și nu, nu mă refer la maneliștii țopârlani, la pițipoancele cu creierul neted, la analfabeții care au învățat să citească doar mărul de pe-un telefon sau virgula de pe niște haine, la împuțiții găinari învârtitori de combinații mărunte, la îngălații consumatori de alcool prost și mici pe malu' gârlei, la logănari, la botoxate, și lista o puteți completa voi. 
Nu. 
Mă refer la ăia care cât-de-cât au făcut o școală, superioară, au mai deschis o carte, le-a tremurat poponețul la un examen de licență... Ăia de le spune lumea „'telectuali” și se uită babele în gura lor, că-s „domni citiți”... Ăia care ar trebui să gândească. Și n-o fac. Ăia care știu doar să înjure, să critice un „-ism”, dar nu l-au verificat, nu l-au gândit și iau de bune toate etichetele malițios puse de reprezentanții la fel de inculți și rău-voitori ai altui „-ism”. Ăia care nu sunt în stare, deși, repet, ar trebui, să vadă dincolo de burțile lor și se complac să creadă orbește într-o idee de falsă libertate pe care (nici macar n-)au învățat-o mot-a-mot în școală. Posesori inutili de materie cenușie, ei sunt cei care ar trebui să facă pasul cel mare către Omul Nou, dar rămân ancorați într-un neanderthalism îmbâcsit. 

Ei, ipocriții care propovăduiesc doctrine, necunoscând produsul, vând de fapt doar ambalajul, iar numele „liberal”, „social”, „democrat” nu mai au nimic în comun cu ideologiile originale.  

Voltaire împărțea adepții unei credințe în fanatici și șarlatani. Ăștia nu sunt șarlatani, că nu ar avea vreme de pierdut înjurând în virtual... Și nici fanatici nu sunt, că nu-i văd eu murid pentru o cauză. Da' le place și lor să schelălăie, să joace călușu' într-o baltă cu noroi și să îi împroaște și pe cei din jur.

Ei, parveniții ăștia, fariseii fără coaie sunt adevărata boală a societății, nu țopârlanii. Pentru că ei ȘTIU cum ar trebui să se comporte, ce-ar trebui să facă, și totuși ALEG manelismul. Ei ar putea fi schimbarea, s-au investit resurse în ei pentru asta, și totuși refuză să gândească mai departe de zona lor de confort. Din lene sau rea-voință. Iar rezultatul e lipsa de profesionalism a omului intelectual.

Care îmi provoacă scârbă!

***

Din fericire însă, mai există, puțini, ce-i drept, și Oameni. Pe unul l-am cunoscut într-o dimineață, după un concert, în Vamă. Și de-atunci mă mai bucur din când în cănd re-citindu-i poezia asta:

Oceanul și Farul

În farul de aur, de Vodă zidit

Să-mpartă mulțimii lumina științei,

Un murmur răzbate, de gând negândit,

Facând să-nfioare lăuntrul ființei.

Covoare de aur se-aștern înspre noi.

Brodate modele de slove-nțelepte

Ne spun că urcând zeci de ani, mii de trepte,

Desigur ajunge-vom nobili eroi

Ai firii deștepte.

Dar murmurul farului cântă ascuns

Iar cei care știu auzí înțelesuri

Se-ndoaie că-n far ei găsi-vor răspuns,

În slove de aur și-n limpede versuri.

Se-ndreaptă atunci spre fereastra din far

Și-afară privesc, iar afară, în noapte,

Oceanul răsfrânge și tremură-n șoapte

Luciri de-adevăruri, frânturi de neclar,

Visări de nemoarte.

Din poezia Egiptului faraonic

Începutul cântecelor de mare desfătare a inimii

(Papyrus Chester Beatty, 1, C 1-5)

VII

(vorbește îndrăgostitul)

De șapte zile nu-mi văd „surioara”

Și boala-n trupul meu s-a furișat.

Picioarele abia mi le urnesc,

De mine însumi nu mai știu nimic!

Vin pricepuții vraci la căpătâiul meu,

Dar inima nu-și află în leacuri alinarea.

Nu știu nici vrăjitorii să mă tămăduiască,

Cum oare să-mi cunoască aceștia beteșugul?

De-mi spune unul: „Iat-o!” - înviez.

Doar numele-i mă poate ridica.

Și solii ei în veșnic du-te-vino

Sunt singurii care mă mai țin în viață.

Ca „surioara” mea nu-i leac mai bun pe lume:

Întrece tot mormanul de rețete.

Sosirea ei e ca un talisman:

Cum o zăresc, mă și-nsănătoșesc.

Când ea clipește, trupul mi-e mai tânăr;

Când glăsuiește, iată-mă puternic;

Când ea mă-mbrățișează, răul piere...

Dar vai, m-a părăsit de șapte zile!...

 

3.141592653589793238462643383279502...

"And I am you and what I see is me..."

                             (Pink Floyd - "Echoes")

– Spune-mi ce visezi! îl întrebă Ea – „Vorbitoarea cu Zânele”. Spune-mi ce visezi! Spune-mi ce visezi! Spune-mi ce visezi! îi mai repetă de câteva ori, cu glasul ei jucăuș.
– Ce importanță are? răspunse El – „Materialistul”.
– Ești ceea ce visezi, îi spuse Ea, zâmbindu-i cu toată ființa.
– Și dacă am doar coșmaruri, înseamnă că sunt doar un coșmar…?
– Nu, dragule, nicidecum. Uite, hai să îți arăt ceva!...

Și îl luă de mână și-l duse în „templul” ei. El o urmă, circumspect, nu prea înțelegea ce voia ea să-i demonstreze, dar îi zâmbise frumos, îl luase hotărât de mână și-l conducea spre… ceva. Și între timp el putea să-i mai admire, din spate, formele, fără ca ea să se prindă…

Se așezară comod pe pernele moi. Ea îi luă mâinile în ale ei. El, deja vrăjit, o asculta, ca un copil îndrăgostit de învățătoare.
Făcea tot ce-i spunea ea. Închise ochii când i se ceru. Apoi începu să se relaxeze și să-și tacă, rând pe rând, gândurile care-i faceau gălăgie prin minte.
– Hmm!… Interesant!…gândi și zâmbea, descoperind bucuros cum poate să își dreseze mintea. După nu foarte mult timp se surprinse auzind doar liniște. O liniște adâncă, învăluitoare, de culoarea vântului pătat din când în când cu sunete diafane, printre care distingea foarte clar respirația ei regulată.

Și-atunci făcu ceva de așteptat pentru el: deschise ochii. Voia să o vadă așa cum doar o intuise. Și, într-adevăr, ce priveliște îi mângâia retina! Ea era un monument de liniște, cu părul ei despletit și hainele lejere, părea că admiră și se bucură, cu ochii închiși, de toată frumusețea Adevarului. El era fericit că o vede așa luminoasă, radiind căldură și pace. Cu greu își reținu primul impuls de a o lua în brațe să o trezească cu un sărut, și, tocmai când se felicita că are răbdare să nu strice această icoană perfectă, își dădu seama că și ea îl privea, la rându-i.

Îl privea, dar ochii ei erau cu totul altceva decât ce-i fusese lui dat să vadă până atunci. Negri și mari, complet negri, adânci și lucioși. Înspăimântător de negri și de adânci. El nici nu apucă să-și revină din spaimă, că ea deschise gura. O gură la fel de neagră și înspăimântătoare ca și ochii. Iar gura ei se făcea din ce în ce mai mare, aproape cât toată fața, cât tot capul. Și venea spre el să-l înghită. El avu doar timp să încerce o zbatere zadarnică, dar care nu putea nici măcar să amâne inevitabilul. Era devorat de ceea ce, cu puțin timp înainte, îi provocase cea mai sinceră bucurie. Îi era frică și nu înțelegea cum, de ce i se întâmplă tocmai lui să întâlnească cel mai întunecat monstru deghizat în cea mai frumoasă femeie, care să-i aducă pieirea. O ura și o blestema pe ființa care-l atrăsese într-o așa cursă a morții.

Și totuși, nu-și putea explica cum de încă mai gândește, cum de încă mai simte…Poate nu era mort, totuși…Se liniști o clipa, cât să își poată reanaliza situația și descoperi că se afla în mijlocul unui întuneric absolut, păstos, care-i pătrundea în fiecare molecula. Încercă să se pipaie, să-și regăsească forma pe care o avea cu ceva timp în urmă, dar tot ce descoperea era doar întuneric. Întuneric perfect, de un negru perfect, ca ochii și gura care-l înghițiseră. Părea ireal, dar acum asta era El: întuneric. Trebuia să accepte noua lui stare. Și începu să-și exploreze împrejurimile, plecând de la această premisă. Și învăță, încet-încet, că El – „Întuneric” plutea într-o mare de lumină. Lumina caldă, liniștitoare, care îl învăluia de pretutindeni și în mijlocul căreia începea să învețe că îi este locul. Se regăsea într-un nou „acasă”. Lumina asta îi va fi de-acum… TOT!

                                                             ***

Ea îi ținea liniștită mâinile într-ale ei și incerca sa-l calmeze, făcându-l atent doar la respirația ei regulată. Și când simți că este momentul să facă pasul, deschise ochii și-l văzu așa cum nimeni nu-l mai văzuse până atunci. El era o revărsare de lumina pură, imaculată, care venea amenințător peste ea. Dar ea, în loc să se sperie, se lăsă înecată de lumină, se lăsă pătrunsă prin fiecare moleculă de acest ceva atât de ireal de liber și curat, și îmbrățișă transformarea ființei „Vorbitoare cu zânele” în Ea – „Lumina”. Și, fără să piardă multe clipe, plecă să cunoască ce e dincolo de ea.

Acolo găsi întunericul absolut, păstos, în mijlocul căruia se simțea mai în siguranță, mai dorită, mai necesară, mai… Firesc, decât se simțise vreodată. Și era pătrunsă din toate părțile de acest întuneric, dar nu se simțea nicidecum limitată, dimpotrivă, putea să zburde nestingherită prin el, să își ducă jocul în cele mai îndepărtate regiuni ale lui, să îl lumineze, să-l coloreze, să-i dăruiască toată esența ei.

                                                             ***

Au devenit foarte buni la jocul împreună. Nu aveau nevoie de cuvinte, se simțeau. Transferul de gânduri și trăiri era instantaneu. În sinceritatea asta absolută, pură, au înțeles că el, știind regulile, a hotărât să le încalce, și a deschis ochii. Ea habar n-avea despre reguli, n-o interesaseră niciodată, dar a simțit când trebuie să deschidă la rândul ei ochii. Și s-au privit, oglindindu-se. Și s-au consumat. S-au inundat. S-au transformat. S-au re-creat. Și au existat așa, completându-se și contopindu-se, până când…

                                                             ***

…la un momentdat, Soarele devine supernovă și explodează, împrăștiind miliarde de miliarde de particule peste ei…

Particule care parcă le intră în ochi...

Ei încep să clipească tot mai des și sfârșesc prin a deschide ochii.

Sunt față în față, El – „Materialistul” și Ea – „Vorbitoarea cu zânele”.
– Spune-mi ce visezi! Spune-mi ce visezi! îl întreabă de câteva ori cu glasul ei jucăuș.
– Hai să îți arăt! zice el zâmbind și, luând-o de mână, o conduce hotărât către…

Tu ce te faci, dacă azi e ultimul tău „mâine”...?

„În titlu, „ce” este nume predicativ.” (...iar in motto, subiect!)

Un fir de iarbă, dacă l-ai întreba, ar ști să-ți spună că, cel mai probabil, îl va paște o ierbivoră flămândă. Cu toate astea, el nu se oprește din fotosintetizat. Ierbivora în cauză, la fel, știe c-o să fie hrană pentru alte mamifere cu dentiția dezvoltată spre a sfâșia carnea de pe oase. Dar ea rumegă fire de iarbă... Carnivorele mâncătoare de mâncătoare de iarbă știu că într-o zi vor ajunge hrana necrofagelor și a viermilor, dar asta nu le oprește să vâneze în continuare și să se lupte pentru teritoriu și perpetuarea genelor celor mai puternice. Iar viermii sunt conștienți că, după ce se vor fi înfruptat pe cinste din hoituri, va fi inevitabil și rândul lor să îngrașe pământul...

...din care va răsări un fir de iarbă.

Prin fiecare om a trecut până acum cel puțin o moleculă de apă care, cu 65 de milioane de ani în urmă, făcea parte din organismul unui dinozaur. „Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”.

Viețuitoarele știu despre moarte. Și totuși, par surprinse când apare. Parcă ar vrea să spună „Nu azi! De ce azi? Credeam că abia mâine... De ce acum?!?” Și își mobilizează imediat toate resursele de energie ca să scape din iminentul pericol al transformării, să amâne momentul când vor suferi brutalul proces de reorganizare a materiei. Luptă aprig pentru conservarea formei actuale, chiar dacă informația despre sine nu se pierde, ci se transmite mai departe sub formă de energie.

Există un „circuit al apei în natură”, e normal să existe și un „circuit al energiei în Univers”, nu?

Și totuși, noi, oamenii, am inventat umbrela cu care să ne apărăm de ploaie...

...și cavourile din ciment și piatră care să ne împiedice întoarcerea în Fluxul continuu de energie, asigurându-ne astfel o (falsă) eternitate în această formă.

...și mumificarea sau transformarea în cenușă (pentru același scop, dar mult mai eficiente).

Oare câtă informație nu s-a mai transmis și s-a pierdut în milioane de mici ne-oaze artificiale uscate de energie?

Cum ar fi arătat lumea, dacă bazine uriașe de energie nu ar fi fost asanate și lăsate să se usuce, iar toată informația dintr-un Jimi, Syd, John Lennon, Morrison, King Jr. sau Marley s-ar fi reîntors natural în Flux...?

Azi, câte o moleculă de apă din ei s-ar regăsi în fiecare dintre noi...

Visul unei dupăamiezi de vară

“Nu întorcând spatele unei situații îi faci față!”  

   (San-A, prin al său nemuritor și universal Beru)

Cu Murphy mi-ar plăcea să stau la un șpriț. Pe bune, mi se pare cel mai optimist și liberal zeu. Din păcate, este nerecunoscut ca zeu, deși are de partea lui Adevărul. Da’ nici nu cred că-I pasă prea mult. El ȘTIA care-I va fi soarta, din momentul în care I-a fost dezvăluit Secretul. Și mai mult ca sigur că a zâmbit vesel-resemnat când și-a acceptat-o. :)

Murphy e cel mai adevărat, cel mai sincer. El nu încearcă să te convingă, nu-și trimite adepții la ușa ta să-ți binecuvânteze acareturile în numele Său, nu-ți vrea banii, tot în numele Său, și, cu atât mai puțin, nu-ți promite vieți de apoi eterne, unde există izvoare nesecate de ambrozie și câte șaptezeci de cele mai copertă de Hustler fecioare pe cap de vită neprihănită.

Ah, și… Dacă nu crezi în Murphy, nu riști damnarea veșnică în eternul întuneric, cu zmoală topită în meniu și toate cele…

Nu… Murphy e chill. El e întruchiparea realismului optimist. El spune mereu “DA”. Și nu interzice nimic. Ba dimpotrivă, mesajul Lui implică mobilizare, actiune! El doar avertizează: “Da, răul se va întâmpla!”. Ce faci tu mai departe e alegerea ta. Vrei s-o arzi struț? E și asta o variantă, dar fii prevenit: universul ți se va umple de porți noi, câte una pentru fiecare lovitură cu capul în asfaltul pe care tu îl crezi nisip!

Și știi cine-o să râdă? Murphy! :)

Și cu mine! :) Eu și El, sacrificând o “fetiță” de Jidvei, cu apă Borsec, turnată cât mai de sus, și câte trei cuburi de gheață în fiecare pahar! Dhaaa!!!... :D

Cică și Isus era cu sprițu’. Da’ cu el nu mi-ar plăcea să beau, că face urât… Are probleme existențiale grave, încearca să auto-salveze oamenii, o dă în pedofilie și după aia, când se supără, pleacă, dispare, chiar zile întregi. Și o ia de nebun așa… uneori se plimbă și pe apa. Păi ăsta, dacă s-ar îmbăta în Vamă, la răsărit nu s-ar duce să înoate și el ca omu’, ar pleca așa, peste valuri… L-am găsi pe la bulgari, în plm. (Cin’ s-ar duce să-l caute!) De-aia zic, să bea apostolii cu Isus!

Sau cu Buddha… 

El nu-i băiat rău, da’ cu el tre’ să și fumezi… Și cine are tupeu să joace la categoria extrem-super-grea, ă?! Că dacă tragi un fum din bongu’ lui, te-ai dus pulii de suflet! Și după aia cică să mai și discuți filosofie, transcedentalitate, ălea-ălea… Plm, pas!

Cu Murphy e veselie, chillax! Lui I se rupe de tot Răul din Univers, care parcă se agită să-I atragă atenția, să-L facă sclavul fricii și al ignoranței. Și-o face atât de ușor și simplu, pentru că El conștientizează și Binele, în egală măsură. :) Murphy ȘTIE că doar îmbrățișând și acceptând răul, poți să vezi și să atingi ce e dincolo de el. Vreți să știți ce e Murphy? Ei bine, El este cercul ăla exterior care-i ține laolaltă pe Yin și Yang. Nerecunoscut ca zeu, dar mai prezent în viețile noastre decât toți Isușii, Mahomezii și toți sfinții și profeții la un loc, Murphy ne învață un singur lucru, dar esențial. Și nu cere ofrande pentru asta, nici nu pedepsește necredincioșii. Are Universul grijă de ei. Murphy spune și apoi își vede liniștit de treabă, amuzându-se de faptele minților înguste.

Vă dați seama câte povești amuzante cu proști știe? :)

Eh… Un spriț cu Murphy ar fi cea mai tare experiență! :) 

Parca ne și văd, cu “fata” și Borsecu’ în frapieră, cuburile de gheață de dimensiuni perfecte, paharele cu picior si exact cât trebuie de mari, un platou cu cașcaval tăiat cubulețe și presărat cu piper deasupra, o umbră deasă, un vânticel răcoros și cele mai confortabile șezloange (!da, știu!) de care au avut vreodată parte niște cururi de boemi ca noi. Viață, ce să mai! :)

Eu, contemplând zarea: “Murphy, în pula mea… Cine i-a chemat pe Isus și Buddha?!...”

Iar El îmi zâmbește, de parcă n-aș ști că…